Mă lupt pe calea de credință și vreau să ajung cândva biruitor,
Mă lupt cu duhurile lumii neîmblânzite, știind că pe acest pământ sunt călător!
Țin sus cuvântul vieții, în lupta mea cu iadul înarmat,
Căci sabia aceasta-i Cuvântul Sfânt, ca să declar că El a câștigat!

Am câștigat acolo sus, la cruce, unde murit-am cu Hristos odat’,
Și tot ce e lumesc rămâne-n urmă, biruitor fiind peste păcat!
Dar, o, cel rău nu doarme, ci veghează și nu dorește ca să fiu salvat,
El zbiară-ntr-o disperare adâncă – cu orice preț nu vrea să fiu iertat!

De aceea vine zi de zi cu ură și seamănă în mine îndoială,
Să-mi smulgă sufletul din turma Lui, ar vrea s-o facă astăzi, la clipeala!
Dar Cel ce e Păstorul meu, ce mă veghează blând și cu iubire,
Nu va lăsa să fiu la lup eu pradă, ci mă conduce lin spre mântuire!

El mă păzește, de aceea eu încredințez în brațul Său trăirea,
Ca să rămân oița Lui mereu, chiar de pe drum mă întâmpin cu zdrobirea!
Satan încearcă să mă ademeneasca, prin șiretlicuri și-amăgiri amare,
El știe că, cât stau lângă Păstor, nu poate să aducă dezbinare!

De aceea, iar și iar dorește ca, prin plăcere și prin înșelare,
Să mă ademenească pe-a sa cale, ca hainele să-mi fie iar murdare!
Dar eu mă țin atât cât pot de-al meu Păstor, pe-a Sale verzi pășuni,
Și nu-mi pasă ce se vede-n lume, că știu că acolo sunt doar urâciuni!

Și nu e hrană bună și curată acolo unde iarba-i mai frumoasă,
Sunt doar iluzii și-nșelare amară, căci duce către-o moarte dureroasă!
Nu poate o plăcere de-o clipă să-aducă sufletului tău iubire,
Plăcerea de-o clipă, dragă suflet, te duce spre-o veșnică zdrobire!

Încredințează-ți soarta ta de om în mâna Marelui Păstor cel iubitor,
Atât de mult El viața ți-a iubit, că S-a făcut pe Sine muritor!
Și da, murit-a greu pe lemnul crucii, ca prin iubirea Lui, ce e deplină,
Să te aducă pe cărarea vieții, din întuneric să te-aducă la lumină!

Să deie sufletului tău o hrană bună și-o apă vie, care ți-o dorești,
Să stai pe calea Lui în neclintire, să faci ca El în lume – să iubești!
Să chemi cu glasul tău alte oițe, în staulul cel binecuvântat,
Să stea lângă Păstorul care, pentru oițe, viața Lui Și-a dat!

Și spune-mi, dragă suflet ce mă-asculți, de ce întârzii ca să vii la El?
Oare-i mai bună hrana din plăcere? Nu simți amărăciunea din oțel?
N-ai obosit să-ți cari povara ta în spate și rănile să urle de durere?
De ce n-ai vrea să vii la Domnul, ce poate să-ți ofere mângâiere?

De ce Îl respingi, mărețul dar de a intra prin El în veșnicie?
Mai bine este să-ți plătești păcatul tu singur printr-o veșnică urgie?
Azi este har! El încă bate-n poartă, ca să-I deschizi, să-ți dea eliberare,
Căci numai prin Isus Hristos, Mesia, prin Sfântul Sânge poți primi iertare!