Când nu-nțelegi te întristezi și plângi,
Și-amărăciune-n sufletul tău strângi;
Cu glasul stins Mă-ntrebi de te-am uitat...
Dar, oare, nu ți-am spus că te-am săpat
Pe-a Mele mâini, că nu te voi uita,
Că necurmat de grijă-ți voi purta,
Că legământul Meu e neclintit,
Că dragostea Mea-i fără de sfârșit?

De câte ori ți-am spus să nu te temi,
Că-s lângă tine-n clipa când Mă chemi,
Că orice imposibil, orice greu
Îl depășești cu ajutorul Meu?
Crezi, oare, mâna Mea că s-a scurtat?
Nu-ți amintești din câte te-am scăpat?
De câtă vreme Mă cunoști, ce zici,
Pot să rezolv probleme mari, sau mici?

Se potrivesc ai îndoielii spini
Să crească printre ai credinței crini
Când ți-am promis că te păzesc de rău,
Eu, Domnul, Răscumpărătorul tău?
Cum aș putea să te abandonez?
Încă n-ai înțeles că Eu lucrez
Prin lucrurile ce le-îngăduiesc
Pentru că vreau să te desăvârșesc?

Când inima te doare știu ce simți,
Iar stropii sufletului tău, fierbinți,
Nu-s irosiți, ci-n palma Mea se frâng;
Pe toți îi număr și pe toți îi strâng.
Suspinul tău răzbate-n pieptul Meu;
Nu poți să plângi și să nu plâng și Eu.
Cum să te uit? Cum să te părăsesc?
O, Anca, dac-ai ști cât te iubesc!