Luna a apus, - voioase încă, stelele lucesc,
în a zorilor privire umbra nopţii nu s-a stins...
Liniştea răcoritoare a seninei dimineţi
încă n-a fost copleşită de tăcerea caldă-a zilei.

Veselă căsuţă albă de la marginea pădurii
îşi petrece dragii oaspeţi care-o noapte i-au cântat.
Cu privirile ferestrei umede de duioşie,
i-nsoţeşte până-n zare...
şi rămâne-apoi tăcând.

La răspântii de cărare fraţii se despart cu drag...
(de ce oare despărţirea, chiar şi numai pentru-o vreme
are ceva trist, ca umbra unei frunze peste-un rod!) -
- poate pentru că nici unii nu ştim când plecăm pe veci! ...

Dumnezeule-al Iubirii,
care stele-s mai frumoase?
Cele de pe cer
ori cele de pe iarba-nrourată,
sau acelea de pe faţa credincioşilor Tăi fii?
- Căci în toate este-o seară
şi o nouă dimineaţă!

Şi ce stropi mai sfinţi sunt oare,
cei de rouă, ori de lacrimi?
- Căci şi-aceştia şi aceia,
tot de-o noapte amintesc!