În agonia suferinței ce-mi încerca credința mea,
Mă întrebam: de ce, Stăpâne, e calea Ta atât de grea?
Dar Tu, cu milă, m-ai privit și mi-ai vorbit cu glas duios:
“Atunci când doare, te transform, să fii rubin ce-i prețios!”

În agonia suferinței ce mă ardea atât de tare,
Mă întrebam în sinea mea: oare nu merit îndurare?
Dar Tu, Stăpâne, ce m-ai frânt, ai vrut ca iarăși să zidești
O inimă mai înțeleaptă, cu scopuri care sunt cerești!

În agonia suferinței, când alinare nu aveam,
Mă întrebam unde erai când eu în lume sufeream.
Dar Tu mi-ai spus printre suspine că nu m-ai părăsit la greu,
Ci doar doreai să vezi cât eu pot să mă încred în Dumnezeu!

În agonia suferinței m-ai învățat că Tu cunoști mai bine
Cum trebuie să mă transformi, ca eu să cred în Tine,
Căci la final voi fi aceea, ce-i sfânta Ta mireasă,
Ce va cina cu Tine, Tată, la masa cea aleasă!
Amin!