În viaţă a dorit să cânte spre-a veseli şi-a mângâia
pe toţi în jurul său prin câtă era singurătatea sa,
fiindcă-avea încredinţarea că Dumnezeu stă în cântări
iar de nimic nu-i lipsă-n lume şi între oameni,
ca de El.

Adeseori simţea-n adâncu-i un gol ca golul ce rămâne
de unde ies prea multe lacrimi,
prea multe flori,
şi prea mult dor
dar rădăcinile iubirii adânc înfipte în cântare
rodeau cu zâmbet pentru alţii
chiar dacă nu şi pentru el.

Cândva pe crucea lui nu scrieţi nimic îndurerat şi trist,
păcatele i se vor pierde odată cu ţărâna lui,
dar armoniile din suflet rodi-vor pururi mângâiate,
din an în an
mereu în alţii,
crescându-i pentru mai frumos.

Pe faţa lui n-a fost tristeţe
nici când în suflet o avea,
de-aceea moale şi frumoasă să-i fie ţărâna de pe ochi,
căci moale şi uşoară-n lume a fost umblarea lui prin viaţă,
abia de l-a simţit pământul
aşa de liniştit s-a dus.

Acolo, nici regret să n-aibă
pentru nimica din trecut,
nici grijă, nici neliniştire pentru nimic din viitor
ci liniştită odihnire să aibă-n locul lui de veci
ca sufletul ce odihneşte în braţele cântării dragi.

Copil şi tată al cântării,
doar pe pământ ţi-a fost mai greu
şi în pământ şi-n cer de-acuma,
va fi mai dulce şi uşor...
Căci dragostea şi armonia
de-a pururi au să te-nsoţească
acestea două-s Paradisul şi binecuvântarea ta.