NOI ȘI PĂCATELE NOASTRE
Doamne, de ar putea să strige păcatele noastre,
N-am mai ști unde să ne ascundem, Doamne,
N-am mai avea un nume, ci multe și urâte,
Căci am fi criminalii și hoții sau tâlharii,
Mișeii și bandiții sau chiar clevetitorii,
Sau mândrii și aroganții, zgârciții, bârfitorii,
Of, Doamne, am fi multe... și toate... păcătoșii.
Dar el, păcatul tace și nouă ne convine,
Să mergem mai departe și nu ne e rușine,
Căci nimeni nu ne știe cât suntem de murdari,
Chiar ne mândrim, anume, ne place să fim mari,
Dar tot noi pierdem astăzi și mâine și poimâine,
Păcatul chiar de tace, îi place să se adune
Și să se cuibărească în sufletul murdar,
Unde așteaptă clipa să nu mai fie har,
Și apoi își arată fața, și mulți ori să zărească
În omul de afară ce a stat să cuibărească,
Și inima cea plină de țepi și de venin
Va fi pentru vecie amărăciune, chin,
Căci vom vedea cetatea ca aurul curat,
Și atunci vom recunoaște c-am trăit în păcat.
Emilia Dinescu