Pe unii-i duce la Hristos iubirea cea curată,
iar pe-alţii cântecul duios, chemarea fermecată,
căci amândouă izvorăsc din inima credinţei
şi-s singurele care ţin frumseţea conştiinţei.

Ce fericire că mai sunt pe lume-acestea două,
când ele nu vor fi, atunci nu va mai fi nici rouă,
nici stele,
nici copii
şi nici credinţă-adevărată,
căci fără ele nu trăiesc nici una,
niciodată...

O, numai cei care trăiesc în dragostea divină
şi-au inima de harul sfânt al armoniei plină,
aceia pot fi-adevăraţi fii ai Credinţei sfinte
căci ei trăiesc spre tot ce-i bun
şi-n inimă
şi-n minte.

Singur Hristos i-a învăţat pe-ai Săi iubirea-n lume,
iubirea fără deosebiri de rasă şi de nume...
El ne-a-nvăţat s-o facem larg,
deplin şi-n omenie
la prieteni,
la vrăjmaşi,
la toţi, cu-o caldă bucurie,
când nu numai Credinţa Lui ne-a dat spre mântuire
ci-nvăţătura Lui ne dă puterea de trăire...
Aceasta El a pus-o în iubire şi-n cântare,
ca s-o putem deplin trăi,
cu drag
şi fiecare.
El nu numai ne-a spus să fim ca El întotdeauna,
dar şi ne-ajută ca să fim, făcându-ni-Se una.

Cei răi n-ajung la Dumnezeu
şi n-ajung la credinţă,
căci nici iubi
şi nici cânta
nu poate-a lor fiinţă.
Pe chipul lor întunecat nu-i linişte senină...
- şi doar acestea două pot aduce-n om lumină.
Doar unde-s ele Dumnezeu împărăţia-Şi are,
căci El pe veci stă unde sunt: iubire şi cântare,
iubirea şi cântarea din credinţa Lui curată
în părtăşia cu ai Lui,
pe-o cale-adevărată.
Pe-acestea Doamne Te rugăm să ni le dai şi nouă,
şi-n ele fă să locuim pe veci,
în amândouă! ...