- Primăvară, de ce plângi
ramurile când le frângi,
şi când vii în loc de flori
cu ploaie şi cu ninsori,
de ucizi cu ghimpi tirani
bieţii muguraşi orfani
şi aduci cu ploi şi vânt
norii grei pân-la pământ
cu tristeţe de mormânt?

- Cum vrei oare să nu plâng,
sufletul să nu mi-l frâng?
Când prin codru mi-a trecut
vânt sălbatic şi temut,
brazii mi i-a dezbinat,
culmile le-a clătinat,
râurile le-a secat
căile le-a astupat,
de-a rămas din tot ce-am strâns
jale şi pustiu şi plâns!

- Şi cum spui să nu jelesc
când livezile tânjesc?
Pomii-s rupţi şi la pământ,
mugurii uscaţi de vânt,
păsările duse stol
de mi-e cerul trist şi gol...
Şi mă doare când privesc
ce-am lăsat şi ce găsesc,
câte răni la orice pas
ce era... şi ce-a rămas!