Când m-a strivit păcatul sub lanţul lui de fier
Şi când ţărâna însăşi se răzbuna cumplit,
Când fără de speranţă în glod simţeam cum pier,
Când parcă viaţa-n mine s-a sfârşit,

Atunci, din înălţime, din cerul veşniciei,
Pe căile luminii, de raze încărcat,
Venit-ai Tu spre mine ca-n clipele pustiei
Să ştiu că numai Tu m-ai mângâiat.

În clipa ceea sfântă se aprinse o lumină
Pe care-o port prin lume şi lumea nu o ştie,
Dar eu o ştiu că Tu eşti
Lumina ceea vie.