Mai aspru bate vântul cu cât se duce vara,
mai grabnic scuturându-mi din pomul vieţii anii...
Cad zilele ca frunza împuţinând comoara
rămasă spre-mplinirea neîmpărţitei danii.

Văd şiruind în urmă cărarea mea lăsată
cu paşii mei ce-nseamnă umblarea vieţii mele
- vin urmele în urmă
şi tuturor m-arată
cum le-am lăsat prin lume
şi unde merg cu ele.

Cu ochii goi de visuri,
dar plini de încercare
privesc acuma altfel la urmele trăite:
- tot ce-mi păreau odată prea dulci
le văd amare,
tot ce-mi păreau de beznă,
le văd azi, strălucite.

O, regretam odată că zilele-mi sunt rele,
că-s prea puţin frumoase
şi-s prea de lacrimi pline,
dar azi cu mulţumire văd rodul strâns din ele
c-acesta-i tot avutul ce-l am şi-l duc
cu mine.