Mor şi-amintirile odată înmormântate în uitare,
cum se topeşte-n soare ceaţa
sau cum lumina-n înserare,
la unele mai treci vreodată
pe unde anii le-ngropară,
la altele - nici fir de iarbă
nu pune nimeni să răsară.

Mor şi-amintirile... dar ele învie uneori prin vise
sau, ca un semn ivit din taina ascunsă
luminându-ni-se,
re-mprospătând în noi ce veşnic am fi dorit
să ne încânte
sau ce-am fi vrut pe totdeauna nemaiştiut
să se-nmormânte.

Mor şi-amintirile ce-odată ne chinuiau
cu ne-ndurare,
ce tari erau cândva acestea
iar astăzi cum ne cer iertare...
Când vântul anilor le-apleacă,
le desfrunzeşte
şi usucă,
de suflet toate ni se leagă, să le oprim
să nu se ducă.

Mor şi-amintirile,
- şi multe nici nu-nvie niciodată,
ca morții care n-au pe nimeni
şi nici un semn nu-i mai arată...
Ce moarte zdrobitor de tristă
li-e moartea fără de-nviere,
cum ar dori să nu se piardă,
cum ar trăi
- şi n-au putere!

Mor şi-amintirile odată
din gând şi suflet - în uitare...
Dar nu mor fapta şi cuvântul
ce le-am trăit, în fiecare.
Când şi noi vom ajunge-n lumea în care-s ele şi ne-aşteaptă,
ne vor ieşi 'nainte toate c-o plată veşnică şi dreaptă.