Sunt, mi se pare, cel din urmă ce-am mai rămas pe-aici demult,
un luptător pe-aceste ziduri ce-ntâia dragoste-o ascult.
Cândva, viteazul Neemia lupta aici nebiruit,
atunci aceste ziduri sfinte vuiau de-un cântec fericit.

Ce mulţi veneau pe-aceste uliţi, un gând şi-o inimă atunci,
cu săbii şi mistrii, un suflet jertfiţi acestei sfinte munci...
Ce steaguri fâlfâiau în aer, ce lungi coloanele cântând,
ce sărbători nemaiuitate, - erau aicea oarecând...

Atunci, de-aici ţâşneau izvoare ce-o lume-ntreagă adăpau
şi toate drumurile ţării, spre patru zări, pe-aici treceau;
şi-o inimă arzând, de aur, de foc ceresc şi de nectar
îşi revărsa de-aici spre-o lume lumina dulcelui ei har.

... Şi-acum ce-amar pustiu e totul... domneşte numai sambalat
şi duhul lui ce cântă-cântă pe sfântul templu dărâmat
şi duhul lui ce cântă-cântă în timp ce piere tot ce-i sfânt,
şi Oastei îi rămâne numai un sfânt şi chinuit mormânt.

O, duh al Oastei fericite, hai soarele să ni-l luăm
şi lacrimile şi-amintirea şi tot ce-a fost - şi să plecăm...
Și numa-n noaptea de Rusalii, cu-o lacrimă şi-o floare-n vis
să-ntoarcem nevăzuţi s-atingem mormântul sfânt cum i-am promis! ...