Tu mă cunoști, sunt cea din urmă frunză,
O umbră, doar, un fraged ghiocel.
Fiorul apei dusă de izvoare,
Un pumn de lut și plânsetul de miel.

Tu ma cunoști și îmi vorbești adesea,
Mă mustri când când pășesc pe căi pustii.
Imi vindeci temeri, răni și suferințe,
Tu mă ridici. și gândurile-mi știi!

Eu, cu dispreț, te-am pironit pe Cruce,
Ca cel din urmă hoț și trădător.
Ți-am sfâșiat cămașă dar și trupul
Și te-am trădat, atuncea, în pridvor.

Tu ma cunoști, sunt plâns și neputință,
Nimicnicia unui pumn de lut.
Un fir de iarbă risipit de brume,
Dar Tu îmi ești prieten drag și scut.