Ce podoabă minunată,
Doamne Tu doar ne-ai lăsat,
Cine-n inimă o poartă,
Este aurul curat,
Cine haina ei o-mbracă,
Împlinește voia Ta,
E smerenia podoaba,
Fără pată-i haina sa.

O, ce mare frumusețe,
Tu ne-ai dat prin Duhul sfânt,
Ne-ai adus neprihănirea,
S-o avem pe-acest pământ,
Cine-n inimă o are,
Este el pe urma Ta,
Căci la Tine am vazut-o,
Când urcai pe Golgota.

Doar la Tine-n suferință,
Și tăcerea am văzut,
Cine azi în luptă tace,
Este Ție el plăcut,
Căci și ea este-o podoabă,
Este chipul Tău frumos,
Cine tace-n încercare,
Seamănă el cu Hristos.

Cine tace când iar marea,
Tulbură adâncul ei,
Este el cum a fost Domnul,
Iertător și cu cei răi,
Ce aruncă de pe margini,
Pietre cum au aruncat,
Înspre El pe drumul care,
Când' napoi nu s-a uitat.

Ce comoară prețuită,
Ne-a lăsat iubirea Ta,
Bunătatea-ți fără margini,
Și ne ceri să fim ca ea,
Cine lumii o arată,
Cum și Tu o arătai,
Va avea lumina sfântă,
Ca să poat-ajunge-n Rai.

Va avea doar propășire,
Pe pământul încercat,
Căci așa este creștinul,
Ce-i de Domnul îmbrăcat,
În podoabele ce-s sfinte,
Dăruite de Isus,
Le primește cine are,
Zi de zi privirea-n sus.
Amin