Ce-ndurerat mă duc din locul acesta unde-am ars aşa
cu toată inima mea stoarsă de tot ce-a fost frumos în ea.

Ştiam că trebuie o jertfă - şi-am dat-o pe a mea mereu
spre orişicine mi-a cerut-o, cum I-o dădeam lui Dumnezeu.

Am vrut să-mi fie fraţii liberi de orişice robie grea
iar libertatea cere jertfă - şi eu vrut s-o dau pe-a mea.

Ştiam că e pustiu aicea - dar un aşa amar pustiu
că nu mai răsuna ecoul nici unui singur sunet viu.

Şi-a trebuit strigat Cuvântul cu disperare de nebun
- şi-acum când jertfa-i arsă toată,
- o, ce puţini pricep ce spun!

Mai este oare vreo nădejde să se mai nască-un disperat,
să-nalţe-aşa nebun lumina, cu orice jertfă neapărat?

Sau nu mai sunt decât cuminţii ce-şi caută lor firesc folos?
- O, Singuraticul, Străinul şi-ndureratul meu Hristos!