Primeşte-mă iubire şi mă sărută drag
când vin de-aşa departe şi-aşa demult - acasă,
şi ca o mamă dulce întâmpină-mă-n prag
strângându-mă la sânu-ţi - c-o lacrimă duioasă.

Primeşte-mă iertare să plâng în poala ta
ca după pocăinţa cea mai adânc curată,
şi leagă-mă cu lacrimi spre-a nu mă mai putea
să mă dezlege nimeni de tine niciodată.

Primeşte-mă blândeţe să-mi alipesc pe veci
de sânul tău fiinţa atât de obosită,
şi pacea ta cea dulce deasupra să-ţi apleci
făcându-mi pe vecie căderea ispăşită.

Primeşte-mă tăcere pe muntele tău sfânt
pe care rugăciunea e slobodă să plângă,
şi unde fericirea e singurul cuvânt
iar mâinile întinse pot cerul tot să-l strângă.

De-acolo te deschide apoi să mă primeşti
o Patria mea scumpă în dulcea-ţi limpezime
şi-apoi mi-nchide-n urmă grădinile cereşti,
din ele pe vecie să nu mă scoată nime!