Potopul

De când omu-a fost creat
Pe pământ, s-a tot stricat,
De Domnul s-a-ndepărtat
Prin prea marea-i răutate
Ce zilnic, făcea prin fapte.

Domnul prin sacrul Cuvânt
C-a făcut om pe pământ
După chipul Lui cel Sfânt,
A declarat că-i pare rău
C-omu-i după Chipul Său.

Şi-atunci Însuşi a hotărât
Să piardă totul, că-i urât
Şi-omul umblă posomorât,
Că tot pământu-n silnicie
Stricat era prin blasfemie.

Şi peste om, până la vite,
Şi peste târâtoarele zidite
După câteva zile sorocite,
Peste păsările zburătoare
De sub cerul plin de soare...

Potop de ape, au năvălit
La glasul Domnului rostit
Şi totu-n cale-au prăbuşit,
Şi-ale adâncului izvoare
S-au desfăcut pustiitoare.

Şi stăvilarele cele cereşti
Deschise ca nişte fereşti,
Peste clădirile omeneşti
A-nceput potop să toarne
Şi tot în cale să răstoarne.

Şi-orice zidire cât de mare
Prin starea ei impunătoare
Clădită trainică sub soare,
Ea a-nceput să se dărâme
Dezagregându-se fărâme.

Şi ploaia patruzeci de zile,
Peste tot cu nopţi febrile,
De-a-nghiţit orice clădire
Din cer cazut-a, neîncetat
Peste pământul frământat.

Noian de ape, în calea lor
Duceau pierzarea tuturor
La cel mai groaznic omor,
La tot ce-n viaţă s-a aflat
Pe tot pământul blestemat.

Flavius Laurian Duverna
13 august 2008