Păstorul, nu toiagul

Nu foarfeca ce-mi taie amarul meu vlăstar
O voi privi, ci mâna, ce plină de blândețe
Îmi curăță copacul, ca prin acuratețe
Să pot rodi iubirea adusă pe altar.

Nu bisturiul tainic ce taie ce-i amar
Îmi va atrage ochiul, ci blânda frumusețe
A slavei pregătite pe crestele semețe
De mâna Lui de Medic ce dăruiește Har.

Nu dalta ce lovește în stânca-mi de afar’
Îmi naște interesul, smerirea să mă-nvețe,
Ci mâinile de Meșter ce-mi dăltuie povețe.

Păstorul mi-e-n atenție nu un toiag avar,
Ce uneori lovește ca-apoi să mă resfețe
Și-n spatele nuielei văd Harul tot mai clar.