Ai fost un om şi-ai pătimit ca dânsul...
Un Dumnezeu- cum te credeau părinţii-
Pluteşte-n veci deasupra suferinţii:
El nu ne poate înţelege plânsul.

Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie,
Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt,
Am spune că-i un joc dar jertfă nu e:
El din fiinţa lui nimic n-a rupt.

Dar Tu ai sângerat pe negre căi.
Supt umilinţi ce nu le ştie cerul;
Tu ai gemut ,când te pătrunse fierul,
De-au tremurat şi ucigaşii tăi.

Şi ochii tăi cei blânzi se înnoptară,
Şi gura ta sa-nvineţit de chin,
Şi duhul tău, ce nu putea să moară,
A smuls din trup suspin după suspin.

Un om, un om, prin patimile tale!
Şi totuşi, cât de sus, lumina mea,
Te-a înălţat răbdarea sfântă-a ta!
De mila ta, la glasul tău de jale,

Să se deştepte morţi de mii de vremi
Şi-adâncul lumii să se înfioare,
Iar Tu- să ai privirea iertătoare,
Un om să fii – şi tot să nu blestemi!...

Cum au putut să steie laolaltă
Atâta chin şi-atâta bunătate?
Se rătăceşte mintea şi nu poate
Să te urmeze-n lumea ta înaltă...
*
Al nostru eşti: al celor slabi şi goi –
Pământ ţi-e trupul şi-n pământ se-ascunde,
Dar umbra ta rămase printre noi
Şi inima-mi te simte orişiunde.

De sufletul ce-a întâlnit mizerii
Şi cu obolul său le-a vindecat,
Te-apropii lin, prin negura tăcerii,
Şi strângi în taină mâna care-a dat;

Apostolului răsplătit cu ură,
Tu-i spui: Mergi, nu eşti singur în durere!
Şi gura ţi-o-nfrăţeşti cu sfânta gură
Ce-a semănat nădejdi şi mângâiere;

De cel ce geme, neputând să moară,
Apropii cupa liniştii de veci;
Mereu sporeşte-a inimii comoară
Şi drum de zâmbet laşi pe unde treci...

Al nostru eşti! Ce ochi văzu vr’odată
Că te-ai suit la cer, purtat de nori?
Ce gând nebun zvârli această pată,
Pe cel mai mare dintre visători?

Putut-a oare sufletu-ţi să fugă
La cei senini şi fericiţi din cer,
Când jos, prin murmure de chin şi rugă,
Atâtea braţe tremură şi-l cer?

Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane
Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn,
Cât te-a legat de-acest pământ nedemn
Nemărginirea rănilor umane.

Atâta timp cât lutul n-o să crească
Copii asemeni chipului tău sfânt;
Atâta timp cât liniştea cerească
Nu se coboară-n inimi pe pământ;

Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni,
Şi ochii toţi de plâns n-or fi deşerţi,
Atât de mult Tu, cel născut din oameni,
Va trebui să mângâi şi să ierţi;

Atât de mult vei auzi jelire
Şi rana ta va sângera mereu-
Îmblânzitor de oameni prin iubire,
Tu ţi-ai ales destinul cel mai greu!

...Dar, când vei smulge-ntreaga omenire
Din somnul lung al greului răbdat,
Când nu va fi nici chin, nici rătăcire,
Atunce tu zâmbi-vei împăcat;

Atunce numai îngerul hodinii
Va coborî supt ochiu-ţi înţelept:
Îţi va culege de pe frunte spinii
Şi-ţi va închide rănile din piept.