Aș vrea ca versul meu de poezie
pentru un suflet gol și întristat,
Să fie un izvor curat de apă vie
ce curge prin a inimii pustie,
Un fluviu de iubire nesecat.

Să fie ca o rază de lumină
pe cerul uneori întunecos,
Ce-atinge toate florile-n grădină,
și face ziua mai frumoasă, mai senină,
Și-arată calea spre Christos.

Să fie un plâns, o lacrimă pe-o geană
care se scurge pentru cei ce plâng,
Balsam mângăietor pe orice rană,
Sărmanilor, flămânzilor... cerească mană,
Aș vrea ca-n versul meu, eu însumi să mă frâng.

Aș vrea ca versul meu de poezie
să fie pentu toți încurajare,
Ca roua dimineții, ca și vântul ce adie,
O simplă dar divină melodie,
A Harului și-a Dragostei cântare.

Să fie ca și ploaia pe pământ,
Sau ca un magic, tainic curcubeu,
vestind mereu același veșnic legământ,
Să poarte doru-n piept și ceru-n gând,
visând la Mire și la Dumnezeu.

Aș vrea să fie jertfa cea plăcută, bună,
ce arde necurmat pe-altar,
Să fie o trompetă ce pe munți răsună;
Curând noi vom primi cunună,
și Viața Veșnică prin Har!