Mai sus, mai sus, mereu, mai sus...
a noastre inimi cântă.
Acolo-n Slava fără-apus
e Ţinta noastră sfântă.
Suind spre Ea chemăm Isus
cu dor Doritu-Ţi Nume,
mai sus, mereu mai sus, mai sus
ca să ieşim din lume.

Urcăm cu ochii plini de dor
şi totul ne încântă
şi nou avânt înălţător
cu haruri ne-nveşmântă.
Din toată inima căutăm
'nălţimile curate,
mai sus, mereu mai sus scăpăm
de tină şi păcate.

Tot mai uşor şi mai plăcut
urcuşul ni se face,
încet, încet tot ce-a fost lut
se sfarmă şi desface
şi mai uşor plutim înot
prin marea de lumină,
mai sus mereu scăpaţi de tot
ce-n noi mai este tină.

Ca duşi pe albe-aripi de vis
fiinţa noastră zboară
spre Cerul ce-l privim deschis
cum har spre noi coboară.
Mai sus privim cutremuraţi
Măreaţa Slavei Taină,
mai sus mereu înveşmântaţi
de noua Slavei haină.

Ne ard luminile-n priviri
de-a Cerului viaţă,
se cern pe feţe străluciri
din dulcea dimineaţă...
Mai sus, mereu, pe frunţi s-aprind
din pietre scumpe salbe,
mai sus mereu, ce raze prind
a noastre haine albe! ...

Mai sus mereu, ne-am cufundat
în Slava cea adâncă,
atâtea slăvi am colindat
şi tot mai mergem încă.
Mai sus, din cer în cer mai sus
cu ochii plini de soare,
cutremuraţi cădem Isus
la sfintele-Ţi picioare...

Şi sărutând slăvitu-Ţi strai
Îţi aruncăm 'nainte
toţi crinii strânşi din căi de rai
de-o dragoste fierbinte...
Tot dorul cât în ochi avem
strâns din cântări divine,
preafericiţi că Te vedem
şi-n veci suntem cu Tine.