Edenul-leagăn pentru omenire,
Cămin-grădină dată de Cel Sfânt,
Deliciu pentru simțuri, împlinire,
A fost sădită-n mijloc de pământ.

Toți pomii fructiferi erau aici,
Cu flori și roade în același timp,
Cu păsări cântătoare mari și mici,
Vara domnind ca unic anotimp.

Era udată, din belșug, de ape,
Căci Râul Vieții de aici țâșnea,
Grădinii îi șoptea doine, balade,
Cu patru brațe o îmbrățișa.

Bratul întâi era Pison,
Ce-nconjura Havila-daurită,
Pentru-a ajunge-n Rai, un om,
Întâi intră-n credința aurită.

Iară pe temelia ce-I Isus,
Zidește aur, pietre prețioase,
Pe care Pison le-aducea de sus,
Să fie strânse în inimi duioase.

Ghihon era un braț ce revărsa
Parfumuri, mirodenii, pe pământ,
Deci, fraților, să fim mireasma Sa,
Din trai de Rai, spre viață cu Cel Sfânt!

Iar Tigru, către credincioși, purta
Chiar apa vie, din Eden ieșită,
Când suflete curate adăpa:
Arteza inimii, din nou țâșnită.

De Eufrat știm că era imens,
Râu-cărăuș de hrană din vechime,
Dar la sfârșit, se va goli de sens,
Căci va seca în întregime!

Iar împărați din Orient
Vor trece albia secată,
Pentru-a ajunge-n Occident,
Și-a cuceri Europa toată.

Edenul a fost ridicat la cer,
Doar râurile au rămas pe glie,
Ca să nutrească pe cel sincer,
Să îl îndrume spre Împărăție!

Sovata, 26-03-2025