Cu-atâta largă dărnicie
mi-ai dat mereu, mi-ai dat Isus,
din nesfârşita-Ţi bogăţie
atâtea daruri mi-ai adus.

Mi-ai revărsat, că nu-i măsură
să le cunoască-ntregul preţ
cu bogăţia lor umplură
cuprinsu-ntregii mele vieţi.

Şi-azi parcă-mi prea apasă duhul
şi zarea parcă prea mi-o-nchid
că prea mi-mpiedică urcuşul,
ca o povară, ca un zid...

Şi-un gând îndurerat îmi vine:
- aceste-mbelşugări de har
pun între mine şi-ntre Tine
un nor, un zid, un stăvilar.

De nu Te văd ca altădată,
nici glasul nu Ţi-l mai aud,
cu inima înfiorată
şi cu obraz de lacrimi ud...

O, ia-mi aceste daruri, ia-le
Isuse iarăşi dintre noi,
să merg uşor din nou pe cale,
să fiu sărac - dar amândoi!