Dragostea e tot ce avem, în viața noastră sfântă,
Dragostea e cea mai tare, din această lume stâncă.
Dacă noi iubim curat, cum iubita și Hristos,
Avem dreptul să purtăm numele de credincios!

Dragostea e cea mai mare, dintre toate pe pământ,
Cel ce tinde spre iubire, împlinește a lui Cuvânt.
Chiar de ești zdrobit pe cale, să emani în jur iubire,
Și vei fi un vas sfințit, îmbrăcat în licărire!

Cine poate să iubească și dușmanul fioros,
Este frate cu Stăpânul, Cel ce e numit Hristos.
Cine dragoste în piept, poartă doar în teorie,
Prea ades pe a sa Cale, e rănit de a sa mândrie!

Haideți să vedem cu toții, ce mai poartă în ea iubirea,
Și dacă vom fi ca ea, vom avea și împlinirea.
Vom avea și curăția, în a noastre inimi pline,
Că suntem cum El ne vrea, pomi care rodesc spre bine!

Dragostea e cea ce rabdă, când în jur e nedreptate,
Știe că Stăpânul vieții, îi va face și dreptate.
Deși o doare răni adânci, ea mereu rabdă în tăcere,
Și în clipele de amar, ea oferă mângâiere!

Dragostea mereu e bună, și nu știe de iuțime,
Bunătatea ei de-a pururi, stă pe culmi la înălțime.
Ea mereu va face bine, chiar de-n jur e doar noroi,
Ochii plini de bunătate, vede flori și în gunoi!

Niciodată n-ai să auzi, că iubirea cea curată,
Pizmuiește pe al său frate, cu iubire vinovată.
Cel ce are pizmă amară, și își spune că-i creștin,
Atunci dragostea în el, e înecată de venin!

Nu se laudă nicicând, nu se umflă de mândrie,
Căci ea știe că în lume, este pusă mărturie.
Ea mereu vrea să aducă, sufletele condamnate,
Spre o viață ce-i eternă, să-i salveze de la moarte!

Și purtarea ei cinstită, e văzută de departe,
Are-un farmec, o lumină, vrednică, pusă deoparte.
Necuviincioasă în fapte, nu va fi pe veci de veci,
Unde este ea în purtare, inimile nu sunt reci!

Nu va căuta vreodată, doar folosul ei în toate,
Nu-și va face niciodată, singură aici dreptate,
Ci va căuta să-i fie, bine întâi la acel aproape,
Nu cumva din nepăsare, să-l împingă ea spre moarte!

Dragostea cea pură în toate, nu se mânie, să știți,
Și acei ce-o au în piept, cu adevărat sunt sfinți.
Chiar de-o doare vorbe grele, săbii ascuțite în spate,
Tot rămâne ea senină, nu se mânie de moarte!

Și pe acel ce-o rănește, ea îl iartă că-i miloasă,
Ea la rău nu se gândește, căci nu e orgolioasă!
Ci mereu în al său gând, va gândi cum să aline,
Cum să lege răni deschise, cum să facă înc-un bine!

Când aude că se întâmplă, o nelegiuire rea,
Nu se bucură deloc, ci îi plânge inima.
Suferă dureri amare, când nelegiuiri se bea,
Precum apa din izvoare, în această lume rea!

Dar mereu cu bucurie, spre adevăr ea va privi,
Și privirea ei senină, spre ce-i bun isi va aținti!
Fundamentul vieții ei, este adevărul sfânt,
Și al său trai, curat va fi, cum ne învață și-n Cuvânt!

Unde-s fapte prea firești, unde e vinovăție,
Unde frații cad ca pradă, în păcate și-n urgie,
Dragostea mereu va fi, cea ce va acoperi,
Și va sta în rugăciune, iar și iar se va smeri!

Căci ea crede tot ce-i scris, și nu pune la îndoială,
Nici o slovă sau cuvânt, nu e atrasă spre momeală.
Și nădăjduiește întruna, că va mai salva din moarte,
Suflete ce-s prețioase, să le facă de cer parte!

Calitatea ei supremă, e că suferă de moarte!
Împletit îi este drumul, de o suferință aparte!
Suferința o cioplește, și o face o perlă rară,
Și acel ce-o poartă zilnic, are ascunsă o comoară!

Vreau să știți că vine-o zi, de sfârșit pe acest pământ,
Totul va înceta, să știți, cum se spune și-n Cuvânt.
Dar ea totuși va rămâne, pe vecii nemuritoare!
Și când totul va muri, ea va sta dreaptă în picioare!

Unica din astă lume, ce nu va gusta din moarte,
Este dragostea sfințită, ce de cer avea-va parte!
Drag creștin, pune în viață, dragostea pe primul loc,
Și vei sta pe o stâncă tare, nu te-a arde nici un foc!

Căci prin ea și doar cu ea, de vom fi umpluți în piept,
Vom păși în asta viață, ca un om ce-i înțelept!
Și în scurta alergare, către patria de sus,
Vom ajunge noi spre Țel, căci iubirea e Isus! Amin!