Povestea vasului crăpat
De Bălășanu Constantin
Trăia cândva o bătrână într-o margine de sat,
Ce trudea din zori de ziuă până către înnoptat.
Şi din vale, de departe, să-şi aducă apă zilnic,
Folosea două vase, legate de un băţ temeinic.

Era crăpat unul din vase şi unul în bună stare,
Iar când lua apă din izvor, le umplea pe fiecare.
Acasă zilnic ajunsă, şi vasele urmau deşertate,
Era totdeauna unul plin, celălalt, pe jumătate.

Vasul întreg era distant, încântat şi plin de sine,
Iar vasul crăpat era mâhnit şi stăpânit de ruşine
Că, faţă de cum era menit, face treaba-n jumătate
Şi tuturor celor din jur reprezintă o greutate.

După doi ani de nereuşită (aşa dânsul credea),
Să destăinui bătrânei care tocmai se odihnea,
Că prin a sa crăpătură apa continuu se scurge,
El este vinovat, că doar jumătate acasă ajunge.

Râse baba încetişor, „Pe partea ta, ai observat,
Cum tot drumul de flori minunate-i presărat?
Am plantat seminţe de flori, ţi-am ştiut defectul,
Iar tu de la izvor, acasă, zilnic le udai, cu încetul.

Doi ani am cules din ele, viaţa mi-au încântat,
Nu ar fi fost deloc la fel dacă nu ai fi existat.
Toţi avem defectul nostru, ce luate împreună,
Ne fac traiul interesant, ne creează o stare bună.

DECI, nu uitaţi prieteni care versurile-mi citiţi,
Florile pe partea voastră, zilnic să le mirosiţi.
Crăpătura cea din vas nu înseamnă şi un sfârşit,
Ci doar o posibilitate de a lucra în mod diferit.
Iaşi 15 august 2008