Ce-nalt Ţi-araţi Tu noaptea-ntinsul
nemărginirilor de stele
şi ziua cum le-ascunzi sub vălul
luminii care-l tragi pe ele!

De n-ar fi noaptea să ne-arate
a-Tale-ntinderi nesfârşite,
noi nu le-am şti nici frumuseţea,
nici căile desăvârşite.

Căci dincoace de vălul zilei
noi nu vedem decât puţina
fâşie de pământ, pe care
ne scadem, aburind, lumina.

... Cât de nefericiţi sunt Doamne
toţi cei cu noaptea fără stele...
- Ei mor necunoscând Slăvitul
Etern, de dincolo de ele!

Dar mai nefericiţi aceia
ce suferinţa nu-i îmbie
să vadă şi s-aleagă-a Slavei
întindere şi veşnicie.

Fii binecuvântată noapte
de suferinţă şi de stele.
Doar tu ne faci să ştim că suntem
mai orbi ca orbii, fără ele!