Ce-adânc mă mângâi Tu, Părinte,
când, noaptea, îmi îndrept spre Tine
iubirea inimii fierbinte
de unda lacrimilor line.

Ce-adânc mă mângâi Tu, când zorii
zâmbesc pe-a zilei nouă faţă
şi noul har îmi dă fiorii
curaţi ai dragostei de viaţă.

Ce-adânc mă mângâi Tu, când toate
cărările părând închise,
în clipa cea din urmă poate,
văd zarea luminându-mi-se.

Ce-adânc mă mângâi Tu, când seara,
cu genele înrourate,
îşi lasă fruntea lin povara
pe mâinile împreunate.

Ce-adânc mă mângâi Tu, oriunde
şi-n orice timp mă-nalţ spre Tine
când inima adânc ascunde
trăirea dragostei divine.