I. POEMUL

Bătea o aripă de vânt.
Și noaptea era ca gheena.
Din vale, cu sufletul frânt,
o ceată urca spre mormânt.
Și-n frunte era Magdalena.
Maria, cea smulsă din Iad,
din șapte otgoane de moarte,
trecea printre stânci ca prin vad.
Și toate-i păreau ca o carte...
Și-n toate citea lăcrimând
poemul cel scris de curând
cu jilave slove de sânge.

Acolo... privirea-ntorcând,
Isus o văzuse cum plânge.
Aici... El căzuse-n genunchi.
Acolo-i vorbeau heruvimii.
Aici, sprijinit de un trunchi,
vorbise cu milă mulţimii.

Maria trecea mai departe.
Și gându-i zbura spre mormânt.
„Dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?”
Bătea o aripă de vânt
deasupra cărării deșarte...

II. STRĂJERII

Pe culme, în tainicul loc,
vorbeau către ziuă ostașii.
– Dar cât vom mai sta lângă foc,
pândind al strigoilor pașii?
– Ehei, păzitori de prooroc,
e vremea acum să se știe:
păzit de străjeri și peceţi,
Isus, dătătorul de vieţi,
n-a fost cu putinţă să-nvie!
Căci astăzi e ziua a treia
și azi, când va fi spre apus,
vor strânge bătrânii Iudeea
să-L vadă-n mormânt pe Isus.
Priviţi-L! striga-vor rabinii,
aici e profetul luminii!
Apostoli, bătrâni, ucenici,
aceasta e ziua-nvierii.
Și totuși... aici sunt străjerii!
Și totuși... Isus e aici!
Lipsit de puteri și noroc,
aici Îi rămâne-vor paşii,
aici îl vor plânge părtaşii!
Astfel, priveghind lângă foc,
vorbeau către ziuă ostașii.

Deodată... un vaier ciudat,
un muget, un clocot de ape,
porni din adânc depărtat,
urcându-l mereu mai aproape.
Copacii, ca oamenii beţi,
porniră cu dealul deodată.
Și piatra, uitând de peceţi,
cu vuiet căzu răsturnată.
Săriră cărbunii răzleţi
ca cioburi aprinse. Și-ndată,
din beznă, pe lespedea grea,
cu chip sclipitor ca o stea,
un înger acum se arată.
Un înger cu strai ca zăpada
înalță o spadă de jar!

Ostașii, cu feţe de var,
dau buzna pe stânci de-a grămada.
Și, grabnic, de spaima Puterii,
porniră ca apa... străjerii! ...

III. CAIAFA

În zori,
în falnicu-i palat,
sări din patul său Caiafa,
cu chip livid şi tulburat,
golindu-și în potir carafa.
Apoi aprozii și-a strigat:
– Chemaţi acum în zori soborul
să ținem un sabat în plus! ...
Căci azi sfârşim cu-acel Isus!
În urmă, vom chema poporul.
Și-apoi vom merge pe Golgota,
acolo unde-nșelătorul,
Acela ce-şi zicea Mesia,
îşi doarme-n pânze veşnicia!
Și, fiindcă-i ziua învierii...
chemați bătrânii cu podoabe,
încinși cu sfinte filacterii!

Dar iată... printre robi și roabe,
intrară în palat străjerii.

– Ce-i asta? Aţi lăsat mormântul!

Cu glas întretăiat de-un tremur,
ostașii au luat cuvântul:

–A fost un înger... un cutremur...
și piatra a căzut deodată!

– Ce-ați spus? Vă duc la judecată!
Ostași, voi ați fugit din post!
– Un înger... coborât pe piatră...
un înger lângă noi a fost!

Era ca fulgerul pe cer
când umple de sclipire norul.
– Sunteţi nebuni. Când ești străjer,
mai știi ce-i spaima și fiorul?
(Vai, parcă m-a lovit un fier!)
Dar unde e... înşelătorul?
– Ah, domnule, să-ți spun curat:
Înşelătorul a-nviat!
– A în... vi... at? Ce vorbă-i asta?
(Ah, blestemaţii! Ah, nerozii!
Mi se despică-n două ţeasta!)
Să vie înapoi aprozii!
Dar poate, totuși... e-o greșală.
Un mort e mort fără-ndoială!
O fi pe-acolo... Cine știe?
– Nu-i nimeni. Peștera-i pustie.
Și zace-n miruri pânza goală.
– Veți merge-n lanţuri la galere!
Ba nu... mai bine... Sst! ... Tăcere!
Ei, ucenicii l-au furat...
(Aţi înţeles?) Din neveghere,
ați adormit... puțin! ... aseară.

Și, ei, tâlharii, Îl furară!
– Dar dregătorul?
– Fiți pe pace!
Vorbind în taină cu stăpânul,
noi fără grijă vă vom face...

Și le-a umplut cu aur sânul.

IV. DOI TINERI

Bătea o aripă de vânt
cu dulce parfum de narcise.
Asupra orașului sfânt
o geană de zori răsărise.

Maria urca spre mormânt.
Și gându-i zbura mai departe...
„Dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?”

Și ceata se-oprește acum.
Și inima-ncepe să bată.
Se-adună surorile-n drum.
Acolo... sub stâncă... e fum...
Și piatra cea grea-i răsturnată!

Lăsând între pietre povara,
aleargă femeile-n stol.
Și toate sunt albe ca ceara:
Mormântul... mormântul e gol!

Și plânge în hohot Maria.
Și plânge... Vai, unde L-au pus?
Ori n-are un capăt urgia
ce tot mai lovește-n Isus?

Cum tremură frunza-n dumbravă
se-ncrâncenă carnea de-amar.

Deodată, în haine de slavă,
alături, doi tineri răsar.
– De ce căutaţi între morţi
pe Regele gloriei sfinte?
Căci iată, El negrele porți
le-a frânt, cum a spus mai-nainte!

Uimite spre îngeri privesc
femeile-n rugi fremătate.
Și fără de sine pornesc
din deal, înspre sfânta cetate.

V. GIULGIUL GOL

Veghind într-un loc tăinuit,
apostolii-n freamăt de teamă,
în zarea de zi s-au trezit
de-un iute și viu ciocănit
în uşa cu drugi de aramă.

Mormântul... femeile-au spus...
e gol! Pe Domnu-L luară
şi nu ştim unde L-au pus.
Și-acolo... pe lespezi... de sus,
doi îngeri, venind, se-arătară.
Doi îngeri...
Dar glasul s-a stins,
căci toţi le priveau cu-ntristare.
Iar Toma plângea ca învins.
Dar Petru mijlocul și-a-ncins.
Ioan a sărit în picioare!

Și-ndată, pe drumuri pustii,
sub cer sângerând ca o rană,
cei doi străbătură în goană
livezi îngrădite și vii.
Și sus, la mormânt, cu fiori,
pe pragul cioplit ca o treaptă,
Ioan... se oprește... aşteaptă.

Iar Petru curând năvălește
cum cade un fulger pe-un trunchi
şi plin de uimire, priveşte.
Fâșiile-n albe tipare,
întreaga lor formă păstrând,
lăsaseră trupul să zboare
din ele, cum zboară un gând.
În baltă de smirnă și-aloe,
stau pânzele tainic deșarte
și-i strâns obrăzarul deoparte!

În hohot de plâns fără voie,
cu-ntreaga puterii măsură
apostolii cred în Scriptură.
Învinsă e veșnica moarte!
Isus e stăpân pe natură!

VI. RABUNI

Rămase în urmă, departe,
din nou către sfântul mormânt
femeile-n văluri invoalte,
veneau prin aripa de vânt.
Și sus, la mormântul pustiu,
se-opriră pe piatră să plângă.
Un abur de nor auriu
venea până-n prag să se frângă.

Maria din nou se apleacă,
să vadă măcar o scânteie.
Dar uite, se-aprind curcubeie.
Ah, dragostea cum s-o înfrângi?
Sunt îngerii iarăşi. – Femeie,
ce rană te face să plângi?

Și-un umblet se-aude afară.
Sunt pași ce se-apropie blând.
E, poate, mai știi, grădinarul.
– Femeie, ce cauţi plângând?
Maria tresare ca arsă.
Îi muşcă în inimă teama.
Îşi pune sfioasă marama
pe faţa cea repede-ntoarsă.

– Stăpâne, Maria a spus,
de-ai vrut ca să-L duci mai deoparte,
arată-mi doar unde L-ai pus.
Și omul străin îi răspunde:
– Maria! Iar ea s-a întors.
Maria? ... Tot sufletul stors
renaște-n aceste secunde.

E El! Și în faţa minunii,
Maria se-aruncă: – Rabuni!
– O, nu mă atinge, Maria,
căci nu m-am suit la Cel Bun!
Și totuși... am vrut să vă spun
chiar azi, tuturor, bucuria.
Ci du-te la fraţi să le spui
că astăzi la Tatăl mă sui,
la Cel ce-a zidit veșnicia!

Femeile-n colb se înclină
și grabnic pornesc pe rovină.
O, cât e de bine s-alergi,
să duci bucuria cea mare!
Maria voioasă aleargă.

Surorile fug necurmat
să strige: Isus a-nviat!

VII. TRĂIEȘTE

De-atuncea... în lumea cea largă,
o, câte Marii au strigat,
câți martori de veste au dat:
E viu Salvatorul! Trăieşte!
Iar noi eram morţi şi vrăjmaşi,
păziți ca de tainici ostaşi.
Și Domnul, din beznă adâncă,
ne-a scos prin peceţi și prin stâncă
să ducem mesajul divin.
E viu Salvatorul! Și încă,
din cerul de glorie plin,
ne cheamă,
ne iartă,
amin...