IN SALA DE ASTEPTARE


Viaţa-aceasta, într-un fel, e o sală de-aşteptare,
Unde lumea stă-mbulzită de se calcă în picioare.
Unii, ce-i drept puţini, stau de veghe doar să plece,
Pe când mulţi-n nepăsare, dorm un somn adânc şi rece.
Prin mulţimile-adormite sunt puţini acei ce-aşteaptă,
E nevoie de-o solie cu-o strigare ce deşteaptă.
Este drept, că periodic, personalul de serviciu,
Îi ajută mult pe unii să nu cadă în vreun viciu.
Le citesc instrucţiuni răspândind prin microfoane,
Ca atunci când Trenul vine să nu-i lase pe peroane.
Călătorii merg, desigur, toţi vremelnic, efemeri,
Însă de-i întrebi de Ţintă, mulţi nu sunt, pe NICĂIERI!”
(Pe motiv de ignoranţă, nici bilete n-au luate,
Deşi de la Mişcare, li se dau pe gratis toate).

Impegatul, nu admite ca lumina să se stingă,
Şi le cere tuturor inerţia s-o respingă.
Nevegherea-n noaptea lungă, riscă vremea să sosească,
Să se piardă şi-mbarcarea către Staţia cerească.
Sunt şi unii ce nu dorm, dar în loc să stea de gardă,
Se distrează cu de toate iar plecarea pot s-o piardă.
Printre ei mai sunt şi unii cu dispreţ, batjocoritori,
Care cred că nu mai vine să-i mai ia pe călători.
Desigur, mai sunt şi unii, ce se cred a fi viteji,
Dar în sala de-aşteptare, niciodată nu sunt treji.
Din moment ce somnul greu le atârnă pe pleoape,
Nici nu văd că la sosire Trenul este pe aproape.

E nevoie prin mulţimi să strigăm o deşteptare,
Poate, s-ar găsi şi unii, amatori pentru-aşteptare.
Oameni sinceri, încă sunt, care-ar vrea să se trezească,
Dacă s-ar găsi solii, Vestea bună s-o-mpânzească.
Nu e mult şi s-ar putea ca semnalul să se-aprindă
Şi atunci Lumina verde, omenirea să cuprindă.
Sosire, inopinantă, ce va sta o clipă-n gară,
Va fi groznic să se piardă, căci nu vine-a doua oară!
*
Să veghem căci în curând se deschide semaforul,
Când trimite, Tatăl nostru, pe Isus Izbăvitorul.
Este timpul de pe urmă, semene sunt, fără-ndoială,
Când Lumina-aceasta sfântă ne va strange-ntr-o clipeală.
Amin