A fost odat' ca niciodat'
Un Prinț, un Fiu de Împărat,
Și era "Fiul prea- iubit"
Iar Împăratul pentru El toate-a gătit.

Și, era pace, bucurie, sărbătoare la castel,
Căci Tatăl și cu Fiul erau una și la fel,
Și slujitorii, îngeri 'naripați ce străluceau,
Cântând, umili cu bucurie se-nchinau.

Dar Împaratu-n dragostea-i măreață,
De mulți până și astăzi ne-nțeleasă,
Se pomenii că-i trist și supărat,
Pentru că undeva, departe de palat,
Peste mări și zări, la cap de-mpărăție,
Trăiau slujbașii-n păcat și nebunie.

Și hotărâ atunci ordin regesc:
-Pentru că eu și pe aceștia îi iubesc,
Să meargă pân' la ei o slugă bună
De dragostea-Mi cea mare să le spună-

Dar, vai se face-n cer tăcere mare,
Căci nu e nimeni gata de plecare
Departe până pe Pământ,
Să spună despre Regele Cel Sfânt.

Se-aude un glas duios și blând,
-Tată, sunt gata, iată-Mă, Eu Sunt.
Da, vreau să merg cu Vestea Bună jos,
Eu, Fiul Tău, Prințul Isus Hristos!

Și a plecat din slăvile măiestre
Și a ajuns un bebeluș în iesle,
Crescând la toți a început să spună
Despre-mpărat și Dragoste și Vestea Bună.

Și ca să fie sigur că L-au înțeles,
Pe cruce ca să moară a ales,
Și astfel Dragostea-I le-a arătat,
Să fugă și să scape de păcat,

Să vină-n pocăință la Calvar,
Că să primească-n dar mărețul Har,
Și să trăiască apoi frumos,
Cu gândul la Palatul Luminos,
Să știe că-ncurând în Veșnicii
Cu însuși Regele la curte vor trăi.

A fost odat' și încă este
Un Fiu de Împărat, și nu-i poveste,
Un Prinț, un Prinț adevărat,
Isus Hristos ce ne-a salvat!