Norii grei pe cer se-arată
şi încep ca să-l presoare,
şi prin negură de-odată
vezi cum piere ce răsare.

Şi o noapte se aşterne
tot mai grea, mai apăsată,
parcă simţi,că-n aer cerne
des, o mreajă mai ciudată.

Chiar şi păsării de noapte
i s-a întrerupt cântarea,
numai frunzele în şoapte
mai îngână apăsarea.

Iară sus, spre-a bolţii poală,
care cobora livid,
se-nălţa plină de fală
cetăţuia lui David.

El, care-a călcat cu fală
zeci şi zeci de lupte rele,
care-a prefăcut în pleavă
cetăţui cu zuduri grele.

El, ce-i domnitorul ţării
şi viteazul ne-nfricat,
este trist în faptul serii
şi tot plânge ne-ncetat.

Şi acuma nu-i cântare
care poate să-l mângâie,
nu e leac de alinare,
nu-i nectar să-l mai îmbie.

Căci o luptă vrea să-l bată
nici nu-i grai ca s-o asemeni,
e cu mult mai blestemată
decât cea cu filistenii.

Şi într-una-i trec prin faţă
demoni care-i râd mereu,
iar batjocora prefaţă
are-al său păcat prea greu.

Şi imaginea mai vie
des prin mintea lui îi trece...
Cine, cine poate ştie
ce în suflet se petrece?

Cine poate să-i presoare
un balsam,puţină pace?
Nimeni,nimeni nu-i în stare,
de aceia stă şi tace.

Şi din nou se rupe-un geamăt
din a sufletului lacăt,
şi-apoi iar un râs făţarnic
îl batjocoreşte-n treacăt.

Simte, numai e putere
mâina cea de sus apasă,
şi din nou un geamăt piere,
oare... cui de el îi pasă?

Încă-o zi şi încă-o noapte
vlaga se usucă-n el,
a ajuns să geamă-n şoapte,
însă tot tăcea la fel.

A ajuns pământ de vară
ce de secetă-i uscat.
Şi din nou a câta oară
plânge, plânge ne-ncetat.

-O, e greu, prea greu păcatul
oasele mi se topesc!
Şi îngenunche-mpăratul:
-Doamne, îţi mărturisesc.

Şi îmi scot în faţă vina
Tu mă ştii, şi Tu mă vezi,
uite unde-i rădăcina,
fă cu mine tot ce crezi.

Ştii c-am biruit popoare,
i-am făcut supuşii mei,
dar păcatul e prea mare,
numai Tu poţi să mi-l ei!

Ştiu ce-nseamnă,chiar prea tare,
un păcat în vina lui,
de-aceia orişicare
roagă-se la vremea lui.

Tu mi-ai dăruit iertarea,
Tu eşti bucuria mea,
când era greul mai mare
l-ai luat asupra Ta.
* * *
Cât de greu poate apasă
un păcat în pieptul tău,
dacă-ntrebi cue îi pasă
eu îţi spun: Lui Dumnezeu!

Vin-acum şi lasă-i vina
ca şi David la altar,
recunoaşte rădăcina
să primeşti cerescul har.

Vino, căci e greu păcatul,
ţi-au spus mulţi,şi-ţi spun şi eu,
ţi-a spus David împăratul,
azi îţi spune Dumnezeu.

Nimeni nu îţi cere aur,
nici argint, nici nestemat,
nici vre-o tolbă cu tezaur,
nici ceva mai însemnat.

Toate le-a plătit Străinul
de prin astrele cereşti,
ţie ţi-a rămas puţinul:
vino, să-i mărturiseşti...

Amin
14.10.2008