...O zi de-ntunecime şi de groază
se strecură în vechiul calendar
pentru oraşul sfânt ca din topaze,
ce nu mai strălucea acum prin raze,
ci se zbătea-n al flăcărilor jar.

Orice speranţă fost-a risipită
când groaza morţii i-a incoronat.
Cum să salvezi cetatea ce-i sortită
pedepsei, ce din ceruri e venită,
cum să înfrunţi verdictul cel semnat?

Şi poarta mare fost-a dărâmată,
ostaşii fără milă îşi fac drum
spre Bastionul sfânt de altă dată,
ce strălucea la soare încă-odată
ca-apoi să îşi prefacă slava-n scrum.

Şi ţipete se-aud înspăimântate,
iar mame-şi plâng feciori-nsângeraţi,
şi străzile în sânge sunt scăldate,
poporul trece clipe neuitate
săpate pentru ani îndepărtaţi.

Iar flăcări către cer întind cărare-
cocioabe şi palate fac în scrum,
şi groaza e din ce în ce mai mare,
dezastrul se răsfrânge tot mai tare
distruge totul, ca şi un taifun.

Încătuşaţi, prizonieri stau sute
şi-aşteaptă marşul lung, chinuitor,
bătrâni încărunţiţi şi plini de cute,
copii ce stau cu chipurile mute,
şi prinţi, preoţi, şi negustori.

Stă tristă gloata şi priveşte
la vasele din Templu Sfânt,
tezaurul ce străluceşte,
şi-n mâini haine se topeşte
fără respectul ce-şi pretind.

Trăia o zi întunecată
Ierusalemul cel măreţ.
Căci slava lui a fost trădată,
onoarea-n sânge e călcată
de Babilonul cel semeţ.

Procesiunea-ncet porneşte,
încet se-ndreaptă prin străini...
şi deznădejdea-ntr-una creşte,
durerea-n inimă răcneşte,
iar în picioare intră spini.

Şi se părea că în durere
i-a părăsit şi Dumnezeu,
că-n neagra suferiţă piere
a inimii bogată-avere,
doar remuşcări îţi vin mereu.

Unii ţinând a lor credinţă
erau uimiţi de toate-acum:
-Cum căpătă îngăduinţă
verdictul greu? Şi cu credinţă
spre Dumnezeu căutau un drum.

Şi chiar de-ntunecimea mare
era scăldată-n tragedie,
un Dumnezeu atât de mare
mergea alături pe carare,
şi-şi pregătea a Lui solie.

Mergea cu ei şi în robie,
căci Îl durea problema lor,
c-apoi în neagra tragedie
să vină iar la părtăşie,
să-i recunoască de popor.

Mergea alăturea pe cale,
păşea spre Babilon cu ei,
şi sufletu-mbrăca în zale
cum floare-ntinde-a ei petale
privind spre-ncălzitorul ei.

Mergea în ranguri să îi crească:
din Daniel să facă-o stea,
iar de cei trei să se uimească
păgânii toţi, să Îl cinstească
pentru puterea ce le-a da.

Dorea pân-la sfârşit să fie,
umplut de dragoste aleasă,
c-apoi să toarne-a Lui solie,
şi tot în şiruri câte-o mie
să-i reântoarcă iar acasă...
* * *
Adesea, când durerea vine,
când lacrimi grele îţi cobor,
când geme sufletu-n suspine,
atunci alăturea de tine
nu vezi pe nimeni-n ajutor.

Atunci zădarnic tot îţi pare,
te-ntrebi de este Dumnezeu,
te-ntrebi de poţi să-i ceri salvare,
te miri când vezi pe-a ta cărare
o libertate-a celui rău.

Ţi se destramă-n suferinţă
puţinu-n care ai crezut,
şi scrum se face din credinţă,
doar undeva, în conştiinţă
mai licăreşte-un început.

Să ştii atunci,că în durere
alăturea e Cineva
ce te-nconjoară cu putere,
cu-o dragoste de printre sfere
ce te ridică-n mâina Sa.

Atunci în focul încercării
şi în cuptorul necuprins,
din strălucirea pală-a zării
coboară El în faptul serii
să stea cu tine-n focu-aprins.

Ca nici un fir să nu se-aprindă,
să nu-ţi miroase haina-a fum,
c-apoi uimirea să cuprindă
pe cei din jur,iar ei să simtă
că eşti cu Dumnezeu pe drum.

Iar când vârteju-n goană mare
te-aruncă-n groapa cea cu lei-
să ştii, că Dumnezeu e tare,
închide gura şi la fiare,
nevătămat ieşi dintre ei!

Nu plânge, chiar de grea e rana,
şi chiar dacă-n robie-i greu,
căci Dumnezeu va şterge geana,
şi-atunea, când va scrie pana
va iscăli verdictul tău.

C-apoi o dragoste divină
va inunda sufletul tău,
va revărsa din nou lumină,
şi-atuncea inima ta plină
va fi de unul: Dumnezeu!!

Amin.
15.10.2008