DIN STARE-ACEEA DE RUINĂ...

Din stare-aceea de ruină
Te-a scos Hristos căci te-a iubit
Te-a dus apoi într-o grădină
Unde ţi-a dat veşmânt albit.

Ai fost un fiu rătăcitor
Pe drumuri, fără călăuză
Ştiai c-acel divin fior
Te urmăreşte şi te-acuză...

Dar l-ai sfidat; ce gest fatal!
Căci iute ai ajuns în tină
Şi cei cu duhul lui Nabal
Ţi-au dat doar pleavă şi rugină.

Te-ai dus, apoi, la oameni care
Credeai că-s buni, că sunt umani
Dar te priveau , toţi, cu sfidare,
Cu-n aer rece, de tirani.

La ei văzut-ai desfrânare
Şi ură cruntă şi beţii
Ei se pretau la devastare,
La vicleşuguri şi hoţii...

Le-a fost uşor să te atragă
În cursa lor, în greu păcat
Şi-aşa pe calea sumbră, largă
Erai un om încătuşat.

Mult n-a trecut şi banii strânşi
Cu-atâta trudă şi sudoare
S-au terminat; iar ochii plânşi
Priveau spre groapă cu stupoare...

Şi-atunci ai hotărât să mergi
Într-un ţinut al dezolării
Şi tot trecutul să îl ştergi
Cu băutura nepăsării.

Te scufundai din zi în zi
Mai mult spre zone abisale
Sperai să poţi a te-ncălzi
Cu vraja cântului de jale...

Te străpungeau doar remuşcări
Cum suliţe străpung în oase
Te prăbuşeai pe nişte scări
În sfere reci şi-ntunecoase.

Când ai decis să-ţi iei viaţa,
Surprins, ai auzit un glas:
„Deschide-ţi ochii să-Mi vezi faţa
Eu niciodată nu te las,

N-ai fost creat să gemi în groapă,
Nici să-ţi dai vlaga la tirani
Şi nici să bei, mereu, o apă
Ce-i murdărită de duşmani,

Te chem acum la altă cale
Unde e Ghid Duhul Preasfânt
El umple minţi şi inimi goale
Cu rugi, credinţă, pace, cânt,

Ridică-te din colbul rece
Şi dute-acasă la ai tăi
Te voi ghida, te voi petrece
Să nu te-nhaţe oameni răi.”

Şi-ai ascultat la glasul care
Era al Fiului jertfit
Şi-ai început o alergare
Către căminul tău iubit...

Când ai ajuns părinţii, fraţii
Te aşteptau; ştiau că vii
În inimă aveai vibraţii
Şi negrăite bucurii.

Nu n-a fost vis, ci întâmplare
Ce te-a-nvăţat să stai mereu
Lângă Hristos şi-a lui lucrare,
Să mergi cu sfinţii pe traseu.


29 Octombrie, 2008