La țărmul mării mele atât de frământate
ai apărut odată, demult, Isus iubit,
vuia atunci furtuna cu valuri spăimântate
- dar Tu mi-ai spus Cuvântul și tot s-a potolit.

În nopțile tăcerii singurătății mele
ai răsărit odată Tu, soare adorat,
și toata zbuciumarea suspinelor din ele
s-a prefăcut cerește un imn înfiorat.

În vatra sărăciei pustiului din mine
Te-ai arătat odată Tu, prietenul meu drag,
și-n locul unde-atuncea plângeam printre ruine
iubirea are-o casă, cântarea are-un steag.

Ce bine-mi este-acum, preabunul meu Isuse,
- dar uneori mai tremur de-un gând îngrijorat:
nu-mi mai aduce noaptea singurătății duse,
nu-mi mai lua seninul pe care mi l-ai dat!