Când apusul îmbracă în foşnet de noapte, suspinul tăcut,
Când glasul se pierde în umbra tăcerii, învins şi căzut,
Rămân să înalţ doar speranţa spre zările-aprinse,
Cu ochii în lacrimi, cu mâinile spre ceruri întinse,

Deşi mă simt singur, pierdut într-o lume bolnavă,
Tu-apari pretutindeni, şoptindu-mi cu vocea-Ţi suavă:
“Ridică-te copile, iubeşte, uită, iartă,
Căci viaţa este scurtă, deschide-o nouă poartă,

Păşeşte pe cărarea izvorului de har,
Din veşnicii, alinul, azi ai primit în dar.
Eu sunt mereu cu tine, căzut sau sus pe culme
Şi te iubesc copile, oriunde-ai fi în lume!”

Decembrie/2007, Deva- Lucica Boltasu