Apoc. 22:13

Răzleţ se înalţă un gând,
Spre zări infinite zburând,
Plutind printre reci galaxii,
Descoperă minunea de-a fi.

Un clişeu demult rătăcit,
Pe bolta cerului nesfârşit,
Altar de-aduceri aminte
A multor, uitate cuvinte,

Vârtejuri de vieţi încropite,
Pământ şi trăiri răvăşite,
Speranţe şi haos, cădere,
Un strigăt născut în durere,

Întuneric şi frig, disperare,
Un murmur de ape amare,
Un hohot de plâns estompat,
Existenţe-n ruină, păcat,

Coboară din ceruri, plăpând,
Lăstar de Lumină, călcând
Pe trepte de har, curcubee,
Ce-ngroapă-n neant Astartee,

Baali ce se-afundă-n abis,
Să fie aievea, e vis?
Purtat de un nor, strălucind,
Se-apropie Cuvântul şoptind:
, , Eu sunt Cel ce sunt!” Din mărire,
Coboară mirificul Mire
Şi-n dans ordonat de atom,
Renaşte adamicul om,

Cu aură cristică-mbracă,
Fiinţa cândva prea săracă,
Să poată purta o cunună.
În ceruri, trompete rasună,

Ecouri de noi aspiraţii,
Se sting printre vechi constelaţii
Şi pulberi de stele coboară,
Îmbrăcând minunata comoară,

Eternul Luceafăr de zi!
E Viaţa, minunea de-a fi,
E Calea ce-a-nvins efemerul,
Adevăr ce dezleagă misterul,

E crezul în suflet zdrobit,
Eul ce-a fost răstignit,
E pacea deplină-n trăire,
Pământ nou şi cer, nemurire,

E Alfa şi-Omega, e totul,
E moarte şi viaţă, chivotul,
În care stau fraţi pe vecie
Şi Lege şi Har, o solie,

A Celui ce-a fost şi va fi
Stăpân peste sori, galaxii,
Peste vechi şi noi constelaţii,
Dumnezeul întregii creaţii.

15/09/2004, Deva- Lucica Boltasu