Matei 24:13
Îngenuncheat, în duh de rugăciune,
Cu fruntea coborâtă-n umilinţă,
Smerita mea fiinţă vrea a-Ţi spune:
Sunt fericit că Tu mi-ai dat credinţă.

Eram un fir de praf în univers,
O lume-aridă fără de speranţă,
Un suflet peregrin, livid şi şters,
O viaţă-ngreunată de doleanţă.

Izbit de ziduri înalţate-n neguri,
Talazurile îmi erau odihnă,
Buimac de haos, jumătăţi, întreguri,
Visam limanul care să-mi dea tihnă.

Priveam mereu spre minus infinit
Şi m-afundam în amintiri deşarte,
Te-ai îndurat de eu-mi istovit
Şi-ai răsărit, o stea în neagra noapte.

Te-ai coborât din absolut, Isuse
Şi-ai întrupat o formă relativă,
Îngemănări de har, euri răpuse,
Un Logos într-o lume în derivă.

În fericiri, departe de blesteme,
Călăuzit de Duhul Tu de slavă,
Privesc spre înălţimi, în scurtă vreme,
Voi fi departe de păcat şi pleavă.

M-ai învăţat prin dragostea-Ţi supremă,
Ca să iubesc cu dragoste de frate,
Ajută-mă să nu fiu anatemă,
Să fiu stindard, făclie şi dreptate.

Când răul şi ispita vor veni,
Ca să sădească-n lume anarhie,
Credinţa mea de stâncă va păzi,
Cununa ce-am primit-o. Slavă Ţie!

Îngenuncheată-n duh de mulţumire,
Cu ochii aţintiţi spre zări senine,
Mireasa îşi aşteaptă Sfântul Mire,
Cristosul e pe drum, El vine... vine!

27/01/2004, Deva- Lucica Boltasu