Pentru ce te mâhneşti suflete şi gemi înlăuntrul meu?
Lacrimile mă hrănesc în neputinţa mea,
Strig în disperare către Domnul: izbăveşte-mă!
Sunt plin de întristare, căzut sunt în ţărână,
Privesc spre cer şi strig: o, Doamne, vino, vino!

Mi-aduc aminte clipa când plin de bucurie,
Strigam şi lăudam, prin cânt slăveam divinul,
Nădăjduiam în Domnul, o, Tată Sfânt din ceruri,
Mă rog în zi şi-n noapte, să curmi al meu oftat.

Loveşte crunt furtuna, un val cheamă alt val,
Talazurile Tale cad aspru, mă doboară,
Cu glas pierit, din colbul ce-mi este rogojină,
Abia îngaim o vorbă: de ce, de ce Tu m-ai uitat?

Ce grea poruncă Doamne îmi dai, în grea durere,
Cum pot eu, rob netrebnic să strig de bucurie,
Când lacrimi îmi inundă şi suflet şi simţire,
Sunt slab, dar Tu eşti stânca ce-adesea m-a salvat!

Te chem în disperare, Tu vii că eşti Iubire,
Eşti Milă, Îndurare, a Ta credincioşie,
Îmi iartă slăbiciunea şi judecă-n blândeţe,
O fire ce primeşte în dar, eternitate.

De ce gemi suflete şi te mâhneşti în fire?
Când încă mai există nădejde, treci la luptă!
Grimasa ce îţi sapă pe-obraz trecutul zbucium,
Transform-o într-un zâmbet, Hristos ţi-e prieten, frate!

16/04/2004, Deva- Lucica Boltasu