Două mii de ani, Isuse, au trecut din ziua-aceea
când Te-a ocrotit în staul Betleemul din Iudeia
Două mii de ani...
și lumea nici acum nu Te-nțelege
azi mai mult ca-ntotdeauna lumea-noată-n fărdelege;
azi mai mult ca-ntotdeauna plină-i de venin și ură
ca s-arate ce străină-i de-a Ta voie din Scriptură.

Cei ce-Ți poartă Sfântu-Ți Nume azi prin sânge știu s-arate
cât cunosc ei frumusețea biblicei iubiri de frate,
câți din cei ce spun și astăzi că-s tot servi ai Tăi - ca Ana,
au Cuvântul Tău în gură, iar în suflet pe satana,
și când predică iubirea cu-o evlavioasă gură
al lor suflet stăpânit e de cruzime și de ură,
când pe față spun de pace și vorbesc despre-mpăcare
pe ascuns lucrează ura, vrăjmășie tot mai mare
și când spun că-s plini de milă și de-a ei chemare-naltă
sufletul îl scot din oase de la cel ce n-are alta...

O, Isuse
ce departe-i omenirea azi de Tine! -
a iubirii Tale drumuri cât i-s astăzi de străine!
ce uitat și ne-nțeles ești pentru-a lumii conștiință
cât de ștearsă li-e din suflet dulcea, scumpa Ta, Ființă.
Ce pierdută-i amintirea fericirilor aduse,
ce disprețuite-s toate bunătățile nespuse,
ce puțină ascultare Îți arată toți în viață,
parcă niciodată lumea n-a văzut Slăvita-Ți față
nici duioasa Ta vorbire care mângâie și-alină,
nici a inimii frumusețe, nici a harului lumină,
nici a sângelui putere care spală și sfințește
și din cari de-atunci viața omenirea-n dar primește!

O Isus, de-a Tale haruri ce dau viața fără moarte,
azi nu douăzeci de veacuri
ci-o vecie ne desparte.
Și-n această depărtare tot mai mare ce ne paște
vai, nu ne mirăm că lumea
mai că nu Te mai cunoaște...
Și de-ai vrea să-i faci să-Ți vadă iar
lumina Ta curată.
O, ar trebui Isuse, să mai vii la ei o dată,
să-ncepi iar din nou de-acolo de la iesle, de la paie,
să întâmpini iarăși hule și batjocuri și bătaie
să porți iar o altă cruce, să rabzi spini, scuipări și cuie,
- dar acum de la aceia ce doresc "creștini" să-și spuie.

Când le-ai biciui păcatul și viața necurată
cu-acea sfântă necruțare cum ai mai făcut odată,
și le-ai spune adevărul care-i ustură și-i doare,
cu ce cazne-ar fi în stare cei de azi să Te omoare!
Cum s-ar ridica soborul de caiafe și de ane
să-ntărâte împotrivă-Ți ura gloatelor dușmane,
cum și-ar mai porni furia toți zarafii și stricații
bine-ascunși sub motivarea apărării-ntregii nații
și Te-ar declara eretic și că faci răscoală-n țară...

- și iar temnița, Isuse
și iar haina de ocară, și iar iude
- căci acuma și mai mulți sunt ca și-atunce -
meșterii știu și mai bine cum să-Ți pregătească-o cruce,
cuie azi sunt și mai multe
și mâini care să le bată
și-ar fi astăzi pe Golgota mult mai trist
ca-ntâia dată!
... Si de mii de ori, Isuse, de Te-ai coborî din Slavă
ai afla în lume-aceeași stricăciune și otravă
și oricât de mult chema-i-vei la iubire și la pace
setea lor de sfâșiere mai adâncă se va face.
Și cu cât Tu copleși-i-vei cu-o iubire tot mai mare
ei cu-o ură mai adâncă vor căuta să Te omoare...

Căci în inima lor neagră zace patima ne-nvinsă
și-n ei dragostea-Ți cerească naște-o ură mai aprinsă
căci nu-s dornici nici de bine, nici de milă
nici de pace
și de mii de ori, Isuse, de-ai veni la fel Ți-ar face.

Numai cei ce-i schimbă harul,
către ceruri să-i îndrume
doar aceștia sunt altfel -
dar atuncea nu-s din lume!

Doamne, multa Ta răbdare fie binecuvântată
datorită ei într-una crește-această sfântă ceată
și chiar dacă-s mulți aceia ce Te leapădă cu ură
sunt atâți cei ce Te-ascultă cu iubire și căldură!

Din iubirea pentru dânșii să mai ai răbdare încă
și cu-acei ce-Ți poartă-n suflet vrăjmășia cea adâncă.
Poate dragostea-Ți va face și-a lor inimi să se-nmoaie
îndelungă, nesfârșită, Doamne, bunătatea Ta e.
Căci doar unul de-ar întoarce după ani de așteptare
nu-i zadarnică nici Jertfa, nici prea lungă a Ta răbdare...