Paşii mă duc încet pe aleile pustii,
Cu vârful cizmei spulber frunzele căzute,
Ici, colo, se-aud glasuri de copii,
Dar glasul meu, nu are cine să-l asculte.

Tăcută-mi depăn gândul, fugar, neobosit,
Aş vrea să-l ţin în frâu, dar inima complice,
Mereu e împotrivă-mi, e tainicul misit,
Ce nu vrea niciodată din tronu-i, să abdice.

Închisă-n carapacea hazardului peren,
Cu învelişu-i simplu, mereu modificat,
M-am prefăcut în frunză şi într-un trist refren,
Cânt neputinţa lumii, de-a fi fără păcat.

Călcată sunt de talpa ce stă nepăsătoare
Şi trupul meu de frunză uscată, resemnat,
Strivit e în noroiul de la răscrucea-n care,
Eram cândva un mugur, într-un copac uitat.

Septembrie/2000, Deva- Lucica Boltasu