Iona ( text pentru copii )

Cap. 1

Intr-o zi din Cer venise
Un cuvânt de răzbunare
Îndreptat înspre Ninive
O cetate foarte mare
Dumnezeu se hotărâse ca să pedepsească-ndată
Răutatea dintre oameni către oameni îndreptată.
Pentru asta hotărâse Dumnezeu un om să meargă
Şi să spună tuturora ca păcatele să-şi şteargă
Prin căinţă, fapte bune, prin iubire şi-ndurare
Altfel, peste ei din Ceruri,
O pedeapsă foarte mare
Va veni să nimicească
Tot ce-ar fi să întâlnească.

Scoală-te Iona, şi du-te !
Zise Domnul hotărât
Însă el nu vru s-asculte
Şi degrab' s-a coborât
Către mare ca să fugă
Spre-un oraş îndepărtat
Aşa vru el să se-ascundă
De Acel ce l-a chemat.

Astfel Iona fără minte în corabie se-ascunse
Dar şi-acolo printre scânduri
Ochiul Domnului pătrunse.
Se credea în siguranţă
Legănat de valuri line
Nu ştia ce încercare de la Dumnezeu îi vine...

Marea îşi stârni furia
Corăbierii s-au temut
Şi, pe rând, ce-a fost pe punte
Tot în mare-a dispărut.
În zadar, căci tot mai mare
A fost groaza printre ei
Toţi, căci nu ştiau de Domnul
Se rugară către zei
Să îi scape să-i ajute
Să nu moară înecaţi
Dar din vina cui aceştia erau foarte speriaţi ?
Iona, iată vinovatul
Ce-a gândit în sinea lui ?
Voi găsi refugiu moale în dulceaţa somnului.
Şi se duse ca să doarmă în cotlonul cel ferit
De pe fundul corăbioarei, într-un colţ înghesuit.
Nu îi fu prea dulce somnul
Căci afară era Domnul
În vârtejul greu de ape
Care se zărea aproape
Pregătit în orice clipă
Corăbioara s-o îngroape
În adâncul apei, negru, cu făpturi îngrozitoare
Care mişună sub ape, oricând gata să omoare.

Scoală-te, ce dormi, şi cheamă-ţi
Dumnezeul tău iubit
L-a trezit cârmaciul care era cel mai chinuit;
Nu dormise nopţi de-a rândul
Căci îl chinuise gândul
Despre cine-i vinovat
Că aşa o grozăvie peste ei s-a întâmplat.
Şi au zis unul spre altul
Vrând să se sfârşească totul
Hai, cu toţii laolaltă
Adunaţi să tragem sorţul
Doar aşa va sta deoparte
Cel ce prin a lui păcate
A stârnit furia mării
Şi ne duce către moarte.

Dumnezeu conduse sorţul către Iona, vinovatul,
Căci avea un plan cu dânsul, doar cu dânsul,
Nu cu altul...

Sunt evreu, începu Iona îngrozit de ce vedea
Şi recunoscu pe dată toată vina ce-o purta:
Nu am ascultat de Domnul şi-am fugit de Faţa Lui
Dar acuma văd eu bine că nicicând, niciunde nu-i
Loc să îţi ascunzi păcate
Nici în viaţă, nici în moarte.
Aruncaţi-mă în mare, zise Iona liniştit
Mă voi scufunda deodată în adâncul infinit
Poate Domnul, care este îndurare şi dreptate
Se va îndura de mine chiar şi în adânc departe.

Îngroziţi, privind spre mare
Şi cu gândul că pe Iona trebuiau să îl omoare
Toţi strigară către Domnul să îi ierte de păcat
Şi să nu-i împovăreze cu un om nevinovat
Pe ei toţi aceia care în adânc vor arunca
Pe Iona, ce le dăduse pentru-aceasta voia sa.

Şi acum ce spuneţi oare
Va trăi Iona sau moare
Aruncat fiind în mare ?

Voi să ştiţi copii că Domnul
Îşi va împlini cu omul
Planul Său de la-nceput
Când Iona fugind n-a vrut
Glasul Sfânt să îl asculte
Astfel i s-au întâmplat lui multe.

Înlăuntru ce se-ntâmplă pe sub muntele de apă
Unde Iona se îndreaptă
Înspre cea mai neagra groapă ?
Dumnezeu este iubire
Şi El Însuşi izbăveşte
Chiar şi-n negura de ape
Ochiul Tatălui priveşte...
Nu, Iona nu-i lepădat
Pentru că n-a ascultat
Dar în dragostea de Tată
Dumnezeul nostru iartă
Dând o lecţie ciudată:
Căci El zice, porunceşte
Cheamă din adânc un peşte
Ca să facă voia Sa
Înghiţindu-l pe Iona.
Astfel, pentru nopţi şi zile
Trei la număr, doar atât
Iona a rămas în peşte
Căci aşa a hotărât
Tatăl Lui în Cerul Sfânt
Până la un alt Cuvânt.

Dar afară, ce-i aşteaptă
Pe acei cu a lor faptă?
Peste tot cuprinsul zării
Nu se auzea o şoaptă
Dintr-o dată se făcuse ca oglinda marea toată.
Amuţiră toţi de spaimă- ea tăcuse dintr-o dată !
Căci din necuprinsul zării
Domnul poruncise mării
Ca furia arătată
Să o dea acum uitării.
Toţi care erau pe punte
Au jurat ca să asculte
Doar de Dumnezeul care
Poate pune în mişcare
Marea cu a ei furie
Sau o face ca să fie
Ca o baltă aurie.

Cap.2

Care om s-a mai rugat stând în burta unui peste
Laudînd din fundul mării pe Acel care iubeşte ?
Minunat lucrează Domnul, pentru om e chiar ciudat
Să aducă jertfe sfinte pe sub ape scufundat
Şi să facă juruinţe, să aducă mulţumiri
Domnului ce ţine-n viaţă omul printre peştii vii.
Dintre mii şi miliarde de fiinţe ce-au trăit
Doar de Iona ştim că Domnul
Viu la scos din acel chit.

Căci căinţa este bună
Este starea ce adună
Laolaltă gânduri sfinte
Şi iubirea din cuvinte...

Domnul a vorbit din Ceruri
Peştelui din planul sfânt
Şi acesta, nezăbavnic
A-mplinit a Lui Cuvânt
L-a vărsat pe-acel obraznic
Din adâncuri pe pământ.

Cap.3

Hai, Iona, din nou la treabă
Spre Ninive tu în grabă
Cu strigarea să ajungi.
Eu îţi dau cuvinte clare
Tu cu ele să străpungi
Inima acelor oameni
Care sunt prin a lor stare
Vinovaţi de nepăsare.

A mai stat Iona pe gânduri ?
S-a mai dus el printre scânduri?
Să se-ascundă poate-n somn
De Acel ce-i este Domn ?

S-a sculat şi dus a fost
La Ninive, cu sfânt rost
Şi pe străzile cetăţii
Vocea lui, vocea dreptăţii
Se-auzea mereu şi tare
Dintr-o zare-n altă zare:
Patruzeci de zile încă
Pân' la aspra Lui poruncă
De pedeapsă împlinită
Şi Ninive-i nimicită.

Mai departe e-o minune
Ce am vrea să se repete
Căci doar un cuvânt s-adune
Mii de oameni cu regrete !
Ce frumos şi ce puternic
Un Cuvânt de îndreptare
Să conducă spre Cel Veşnic
O cetate-atât de mare !
Zeci de mii şi mii să creadă
Şi să cadă din picioare
În genunchi pe toţi să-i vadă
Pe cei mici şi pe cel mare !
Ar fi fost Iona în stare
Să viseze cel puţin
Că cetatea cea mai mare
Şi cu cel mai mult venin
Se va pocăi degrabă, după tot ce el strigase ?
Dar aşa se şi-ntâmplase !

Căci cu toţii la poruncă
De la împărat ajunsă
În genunchi, în praf se-aruncă
Cu nădejdea îndurării
Să-L înduplece pe Domnul
Cel ce e viteaz în lupte
Mila Lui să îi ajute...

O fi fost târziu să-i ierte ?
Domnul a dorit să-i certe ?
Necurmat, fără iertare
Nu le-a dat nici o-ndurare ?
Nu aşa Îl ştim pe Domnul
Cel zăbavnic la mânie
Cel ce este dăruire
Pentru toţi o mântuire !

I-a iertat şi S-a întors
De la răul furtunos
Căci credinţa lor le-a fost
Loc umbros de adăpost.

Cap.4

Iona a-nţeles că Domnul
S-a întors de la mânie
Şi că n-o să mai privească
Aşteptata grozăvie.

Şi a fost de-acord cu asta ?
Aş ! El ar fi vrut năpasta
Peste toţi, şi el să vadă
Cum din Ceruri or să cadă
Pietre mari şi mingi de foc
Dar nimic, nimic, deloc !
A rămas totul în pace
Căci în mintea lui stângace
N-a-ncăput Domnul iertării
Ci fiorul răzbunării.

Supărat până la moarte
Stând deoparte de cetate
Aştepta Iona la umbră
Ce-o mai fi şi pân' la urmă.

Iar o lecţie ciudată
Scoate Domnul de îndată !
Din pământ din iarbă verde
Creşte-n sus un curcubete
Un umbrar bun şi stufos
Pentru omul mânios.
Dar pentru puţin a fost
Omul nostru bucuros
Căci la răsărit de zi
Planul prinde-a se-mplini
Când de undeva pitit
Domnul scoate-un vierme mic
Pus exact ca să înţepe
Cel umbrar de curcubete
De-a rămas Iona în soare
Leşinat, cu dor de moarte.

Bine faci tu că ai milă
De o plantă oarecare
Şi de oameni ai doar silă ?
Cu ce trudă ai lucrat
Viaţă cine i-o fi dat ?
Ce te dai de ceasul morţii ?
Cazi în deznădejdea nopţii
Strâmbi tu căile dreptăţii ?
Pentru ce ? Un curcubete ?
Mori de mila lui, băiete ?

Ia priveşte spre cetate
Numai tu mai vezi păcate
Ei sunt mulţi, dar plini de teamă
Nu ştiu bine cum îi cheamă
Şi-atunci Eu, Acel ce sunt
Creatorul pe pământ
Cum să las a fi strivită
O cetate pocăită
Cum să nu am milă multă
De atâţi câţi mă ascultă !