Verdictul Tsunami
Tsunami! Să reflectăm la acea zi, şi clipele-i înfiorate
Ce-a dat semnalul cel funest, prin apele-i învolburate,
Ce-n avalanşele nestăvilite, a înghiţit pământ şi lume
În cele mai frumoase zone, vestite-n faimă şi renume.
Prin staţiunile mari şi luxoase, cu vegetaţie luxuriantă
Oameni veniţi din toată lumea, trăiau cu toţii, laolaltă,
Liberi de stresul grijilor, în tihnă-şi făceau tratamente
Aflaţi pe plajele însorite, şi în modernele stabilimente.
Dar cei mai mulţi staţionari, erau acei ce-şi petreceau
Concediile de odihnă, extaziaţi de tot ceiace ei vedeau,
O nespusă panoramă, a oazelor; crâmpei de paradis,
Aveau în faţa ochilor: tablouri splendide, de nedescris.
O neîntrecută abundenţă, de fructe, fel de fel de soiuri
Erau expuse pretutindeni, şi ca albinele-n mari roiuri,
Era un dute-vino, neîntrerupt, în fiecare zi, sub soare
Şi toată lumea mulţumită, se-afla în deplină desfătare.
Aici, la margine de Orient, mai mult decât cele fireşti
Prin feluritele, rele năravuri, dorinţa poftelor trupeşti,
Era-n stadiul cel mai fierbinte, ajunsă până la apogeu
Căci minţile prea exaltate, nu mai ştiau de Dumnezeu.
Era ceva firesc, obişnuit, ca în dezmăţ să se fălească,
Era la ordinea de zi, ca unul toţi, elanul să-şi dăruiască,
Satisfacţiilor, fără restricţii, în luxul cel mai exorbitant
Care costau mulţi bani şi timp, cu indicaţii spre neant.
Prin apariţii spre mândrie, ultima modă avea cuvântul
Şi dela mic şi pân-la mare, îşi dădeau consimţământul,
Contribuind la degradarea fiinţei noastre, , prea umane’’
Ajunsă-n prag de faliment, prinsă-n demonice capcane.
Era astfel o letargie, şi-o legănare prea mare-n desfrâu
Cu libertăţi la punctul maxim, dând laoparte orice frâu
Din calea poftelor prea multe, ajunse chiar la paroxism,
Ce indicau, cu precădere, cât mai curand un cataclism.
Din citadela minţii supreme, dacă alungi orice principii
Ce ţin moralitatea în frunte, stabilizând-o prin restricţii,
Atunci cumplita degradare, întunecă-al conştiinţei glas
Urmând apoi sfârşitul groaznic, posibil în oricare ceas.
Când planurile întocmite, păreau că-şi văd îndeplinirea,
Când poftele cele fireşti credeau că-şi satisfac menirea,
Când pretutindeni, peste tot, plutea un val de siguranţă
Cutremurul din fundul mării, a pus verdictul în balanţă.
Fulgerător a fost anunţul, când apele, încet s-au retras
Ca să revină-n chip Tsunami, şi-n calea lor totul au ras...
Cea mai grozavă catastrofă, prin pierderea a mii şi mii
De vieţi, în câteva minute, le-a scos din rândul celor vii.
Atâtea lacrime au curs, pentru cei dragi ce-au dispărut
Şi numai plânsul a fost liantul, întăritor când i-au durut!
Pentru acei, ce pe-ai lor scumpi, îi au mereu în amintire
Doar plansu-n rugă le-a rămas, în nemiloasa despărţire.
Sfârşitul lor a fost năpraznic, căci nimeni n-a anticipat
Prăpădul în valul Tsunami, ce pe pământ s-a revărsat,
Era extazu-atât de mare, plăceri cu-atât erau mai multe
Că nimeni n-avea interesul, avertizările să mai asculte.
Când apele ca la potop, veneau în valuri mari-naintând
Când totul, ce întâlneau în cale, luau cu ele distrugând,
Când din pâmânt izvoarele, îşi deschideau gura ţâşnind
Atunci, frica i-a-mpresurat, pe toţi ce se salvau, fugind.
Puţini au fost cei ce-au scăpat, de cataclismu-ngrozitor
Având putinţa să constate, că Domnu-un înger păzitor,
Le-a dat din ceruri ocrotire, viaţa ei spre a-şi schimba
Punând restricţii la plăceri, şi-n pofte-a nu se îmbuiba.
Puţini au tras învăţăminte, că prin Tsunami s-a încercat
De Domnul la o cercetare, a oamenilor, ce stau în păcat,
El a dat timp de meditare, asupra-unui complex întreg! ?
Să se observe atâtea semne, pe care mulţi nu le-nţeleg.
Şi-astfel flagelul morţii, prin terorism şi-a spus cuvântul
Căci opera-i distrugătoare, a bântuit pe-ntreg pământul,
Pe de-altă parte uraganele, mari cutremure şi inundaţii
Au întregit tabloul sumbru, ce pot constitui şi explicaţii.
Se-aude voci din Răsărit, se-aude voci şi din spre-Apus,
Căci ziua scumpă a revenirii, a Domnului Hristos Isus,
Este aşa de-aproape, chiar la uşi, şi omenirea e somată
Să se trezească acum din somn, căci ora pare-naintată.
Numai e timp, aşa zicand, de-a mai trăi-n necunoştinţă
De-atâtea mari proorocii, ce se împlinesc cu prisosinţă,
Sub ochii acestei generaţii, expusă prea mult la ispite
Ce se întâlnesc în mersul vieţii, şi-au devenit obişnuite.
Ne-aflăm zburand în caruselul, unei grăbite traiectorii,
Împovăraţi până la maxim, de-atât de multe accesorii,
Ce-a pus păcatul peste noi, şi mintea ne-o încovoiază
De-a nu pricepe şi lua seama, la vocile ce-avertizează.
Ce ar putea de a mai face, prea bunul Tată Dumnezeu,
De-a îndrepta lumea pornită, pe-al nimicirii crud traseu,
Când se petrec atâtea semne, ce strigă apriat spre cer
Trăgand semnalul de alarmă, prin suflete mii care pier?
O, Doamne! Îngerul Tău sfânt, al harului se pregăteşte
Aripele ca să-şi întindă, prin semne mari ce-adevereşte,
Că zborul său e foarte aproape spre ceruri de-a călători
Ducând solemnul său raport: , , Aceasta a fost ultima zi!’’
Flavius Laurian Duverna
26 ianuarie 2009