Copii, opriți-vă din goana voastră,
Și stați o clipă să ne judecăm!
Părintele v-așteaptă și vă cheamă,
Copiii Mei, veniți să ne-mpăcăm!

De vor fi roșii cum e carmazinul,
Ca purpura păcatele de-ar fi,
Le voi albi mai albe decât neaua
Și-n Casa Mea cu slavă veți trăi.

Priviți pe drum, 'napoi în depărtare,
La urmele ce-n pulbere-au rămas,
Și spuneți voi, cu câtă îndurare
V-am întărit pe cale pas cu pas.

Cu roua dimineții și cu mana,
Cu prepelițe grase v-am hrănit,
Și apă, când ați vrut, v-am dat din stâncă,
De arșiță, cu norul v-am umbrit.

Am brăzdat căi prin locuri neumblate,
Pe fund de mări, un drum să treceți voi,
Și-n loc să proslăviți slăvitu-Mi Nume,
Din aur v-ați turnat viței și boi.

Am alergat prin munți și prin pustie,
V-am căutat prin cei mai aspri spini,
Și v-am adus pe umeri iar la turmă.
De ce fugiți în noapte la străini?

A fost vreo rană să nu-i pun balsamul?
Avut-ați vreun suspin să nu-l ascult?
De ce atunci disprețuiți un Tată
Ce v-a iubit și vă iubește mult?

Ați fost murdari și goi, flămânzi și singuri,
Și eu îndurător v-am înfiat...
Dar v-ați întors în cloaca voastră neagră,
Ați râs, și din mocirlă M-ați scuipat!

M-am îngrozit și M-am căit atuncea
C-am pus în voi un chip nemuritor,
C-am vrut să fiți părtași pe veșnicie
La Sărbătoarea sărbătorilor.

Unicul Fiu vi L-am trimis ca jertfă,
Să moară pentru voi crucificat.
Cum M-a durut când cuiele pe cruce
Băteau în mâna care v-a creat!

L-ați stors și L-ați zdrobit în teascul vostru,
L-ați atârnat pe lemn și-ați râs de El,
Când El plătea în chinuri prețul vostru
Și-L mistuia altarul ca pe-un miel.

Pe Golgota se zbuciuma tot cerul,
Și crucea voastră, o, era prea grea...
Dar am plătit cu sânge prețul vostru
Și v-am răscumpărat cu viața Mea.

Iar voi M-ați părăsit...Și azi de-afară,
Desculț, la ușă bat și iar vă chem;
Oare n-a fost destul că Mi-am dat Fiul,
Că-n locul vostru L-am făcut blestem?

V-am apărat cu mâini însângerate,
Cu trupul frânt, zdrobit sub spinii grei,
Băut-am Eu disprețu-n locul vostru:
De ce M-ați părăsit, copiii Mei?

Acum însă e ultima chemare...
La poartă vă mai bat o dată doar.
Măcar acum, în ceasul cel din urmă,
Să nu disprețuiți bogatul har!

Se-apropie-ntunericul cel mare,
E semnul revărsatului de zori,
Când slava dimineții va apare,
Țâșnind din slavă-n slavă peste nori!

Atunci veți vrea să fi răspuns chemării,
Mă veți ruga - milos și bun să fiu,
Veți alerga la munți și, plini de groază,
Vă veți trezi atunci, dar prea târziu.

Copii, opriți-vă din goana voastră
Și stați o clipă să ne judecăm!
Părintele v-așteaptă și vă cheamă:
Copiii Mei, veniți să ne-mpăcăm!

De vor fi roșii cum e carmazinul,
Ca purpura păcatele de-ar fi,
Le voi albi mai albe decât neaua,
Și-n Casa Mea cu slavă veți trăi!