Oare îmi simţi tumultul vieţii,
Ce-apasă destinul înfrigurat
Şi pustiul ce bântuie neîncetat,
Pe cărările goale-a dimineţii?

Zori sângerânde îmi dai bineţe,
Sau mă îngropi mai adânc,
în abisul ce mă face să plâng,
Singurătate şi non tinereţe.

Mut e cuvântul ce-mi spune stingher,
Că doare povara dragostei simple,
O rană săpată de-a dorului ghimpe,
Mi-aduce mai multe-ntrebări şi mister.

Cine sunt eu, încontro mă îndrept?
Sufletu-mi plânge de doruri ascunse,
Unghere ce-aşteaptă să fie pătrunse
De raza divină, oare cât mai aştept?

Un strigăt se-nalţă din pieptul trudit,
Se-nalţă spre zări infinite,
Ecoul atinge tărâmuri dorite
Şi uşor mă îndrept spre zenit.

Păşind câte-o treaptă dispare misterul
Şi sufletul prinde contur, plin de har,
Mă-mbracă în haina iertării şi-n dar,
Primesc veşnicia, speranţa şi cerul.

Octombrie/2003, Deva- Lucica Boltasu