În Simbol…

Când omul l-a sa cădere
Cea dintâi de pe pământ
Pierzând orice mângâiere,
A depins de-avea putere
De-ajutorul... Celui Sfânt.

Prin a vieţii grea povară
N-a fost singur, părăsit
Sub blestem şi în ocară,
Ci prin grija-I, milenară
Domnul Sfânt, l-a însoţit.

El a fost, şi tot El e-încă
Şi la fel, în vremi mereu,
Omului... veşnică Stâncă
Chiar în genunea adâncă
Protector, în orice greu.

A fost Scara, cea visată
Când în drum odinioară
Depărtat de a lui vatră,
A pus capul, pe o piatră
Iacov în amurg de seară.

Şi-ngeri cari se coborau
Dela cer pân-la pământ
Mângâieri parcă-i dădeau
Prin al său vis împlineau
Planul... Tatălui cel Sfânt.

Ei urcând duceau povara
Celui pribeag, şi-apăsat,
Ce fugea purtând ocara
Căci simbolul, era scara
Domnului ce S-a-ntrupat.

El, a fost flacăra din rug
Care-ardea necontenit,
Şi lui Moise, din belşug
Chiar 'n-al firei beteşug
Cu glas dulce i-a vorbit.

Să lepede-ncălţămintea
Căci pământul era sfânt
Înţelegând el cu mintea
Să stea smerit înaintea
Veşnicului Cuvânt Sfânt.

A fost piatra unghiulară
Cea de meşteri lepădată
'Ntr-o poziţie... precară,
Dar de-o rezistenţă rară
Fundaţiei, cea închegată!

Ea la Templu, a dat tăria
Căci prin sângele jertfirii,
Şi-a pus trainic, temelia
Pentru Om, cu veşnicia
Sus pe crucea răstignirii.

O! Golgota-n arhitectură,
Şi Ghetismani şi Calvarul,
Sunt piloni de anvergură
Ce în ceruri n-au măsură,
Dar în Templu ei ţin harul.

Şi prin har... continuăm
Să-L clădim din pietre vii
Strânşi uniţi să conlucrăm
Şi lucrând să-L terminăm
Spre-a ajunge-n veşnicii!

Flavius Laurian Duverna
24 martie 2009