Înspre Emaus

Cu povara grea a întristării
Şi-amarului ascuns în suflet
În urma sfântului răsunet,
Isuse, spre-amurgu-nserării,
Călăuzeşte, al meu umblet!

Căci la Emaus vreau s-ajung,
Să duc prea sfânta bucurie
Şi-un strop sfânt de veselie,
La cei care cu lacrimi plâng
Pentru-a Golgotei tragedie.

În cale mergând şi gândind,
La câte s-au mai întâmplat
De când ai fost prins şi legat
Altfel cum noi, nădăjduind,
C-ai să devii, mare Împărat...

O! Să mi Te-apropii, călător,
Către Emaus de-a-mpreună
După dezastrul de furtună,
Să-mi poţi fi demn însoţitor
Spunând câte o vorbă bună.

- De ce oare, n-am priceput?
De ce n-am înţeles Cuvântul
Ce s-a-mplinit în legământul,
Ce-a fost rostit de la-nceput
În anii vremilor, de-a rândul?

Şi de la Moise, şi-alţi profeţi
Să tâlcuieşti toată Scriptura
Ce-nvedera-n profeţi măsura,
Cum între răi şi-ntre nedrepţi
Aveai să-ntâmpini toată ura.

Cum ai să fii vândut în noapte
Atunci în ceasul cel mai greu
La cei duşmani ca un trofeu,
De cel care-ntreba în şoapte:
Nu cumva, Doamne, sunt eu?

Că trebuia-n dureri să suferi
Prin biciuiri, şi prin scuipări
Şi prin batjocuri de-ntrebări,
Şi crucea, s-o duci pe umeri,
Căzând sub crude maltratări.

Să-mi tâlcuieşti tot cu privire
La câte Doamne-ai suportat
Din seara ce-ai fost arestat,
Din Ghetsimani, la răstignire
Când Te-ai jertfit, crucificat.

Şi să-mi vorbeşti de înviere
Cum Te-ai sculat, a treia zi
Scripturile pentru-a-mplini,
Cu slava-Ţi sfântă şi putere
Al morţii bold, spre-a-l birui.

Şi când va fi, spre înserare,
Să nu mă laşi aşa, mergând
Cu ochii-n lacrimi, plângând
Ca un drumeţ, ca orişicare,
Pe lângă casa mea trecând.

Ascultă şi-a mea rugăminte:
Te-aştept cu uşa descuiată
Cu inima întreagă predată,
Căci ale vieţii rosturi sfinte,
Le-am auzit, - ca niciodată!

Şi când va fi la sfânta masă
Ca să cinăm spre întremare
Sub sfânta binecuvântare,
Când voia bună va fi-n casă
Şi bucurie sfântă-n purtare,

Când pâinea caldă aşteaptă
Să fie frântă spre-mpărţire
'N momente dulci de fericire
Risipind mireasma-i coaptă
Ca semn al rugii, de sfinţire,

O! Atunci la binecuvântare,
Să retrăiesc sfânta minune
În faţa atâtor lucruri bune,
Plecându-mă spre adorare
În preasmerita-nchinăciune...

Să înţeleg, c-ai fost cu mine
Spre Emaus când mergeam,
Când trişti, încet călătoream
Şi din cuvintele clare, divine,
Cuvântul c-altfel pricepeam.

Şi să constat... c-ai dispărut
În bucuria-mi cea mai mare
A dragostei cea arzătoare,
Şi-astfel, ai fost de nevăzut
Să duci la alţii, îmbărbătare.

Să-i consolezi pe cei rămaşi
Cu-a lor credinţă încercată
Şi-având mintea turburată,
Şi să-i aprobi, a-Ţi fi urmaşi
După-nviere-n lumea toată!

Să ducă astfel Vestea bună
La orice neam, orice popor,
Cum că eşti Mielul Salvator,
Şi-n timpuri gele de furtună
Să le fii unic... Conducător!

Şi răspândind-o cu ardoare
Ei să se-asigure, că-ntruna
Chiar şi când suflă furtuna,
Se află în grija-Ţi iubitoare
Ce le-oi purta, întodeauna!

Flavius Laurian Duverna
25 martie 2009