AMVONUL

Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

Au fost pe lume multe boale, cu diferiţi sindromi acuţi.
Şi încă sunt, şi vor rămâne, aceşti flageli de noi ştiuţi.
Desigur, vântul necredinţei, nelegiuirea a născut
Durerea morţii, sau păcatul, de la Adam, de la-nceput.

De-atunci şi până astăzi, lumea e plină de amărăciuni,
De când păcatul, vrăjmăşia, pe oameni i-a făcut păgâni.
De-aici veni şi-mbătrânirea, şi moartea spiţei pe pământ,
Acei căzuţi în rătăcire, L-au părăsit pe Tatăl Sfânt.

De-aceea mutul nu vorbeşte, de-aceea surzii nu aud,
De-aceea cad bolnavii-n paturi, cum cad şi frunzele din dud.
De-atunci sunt cei stricaţi la minte, de-atunci atâtea s-au schimbat,
Căci vezi femeie cu femeie, şi vezi bărbat cu alt bărbat.

Şi leacuri nu-s, doar unul singur: întoarcerea la Dumnezeu,
La pocăinţă, la credinţă, lăsând tot ce-i stricat şi rău.
Dar fraţilor, mai e o boală, un cancer parcă mai acut:
E boala de a sta în faţă, să predici ca să fii văzut.

Şi culmea, nici nu vor să scape de-acest flagel, acei vizaţi,
Căci boala "cancerul mândriei", i-a atacat pe unii fraţi.
Chiar dacă mor, dar ţin cu dinţii de locul care şi-l doresc,
Amvonul e o mare boală, cum fraţii nici nu se gândesc.

De-aici porneşte dezbinarea: când la amvon sunt duelări,
Şi se desparte adunarea ca roiul care zboară-n zări.
Amvon cu margini aurite, tu eşti lăsat pentru popor,
Să vindeci inime zdrobite, prin fratele predicator.

Dar boala-i boală, n-ai ce face, oricât le spui la unii inşi
De pocăinţă, de credinţă, ei nu se vor lăsa convinşi.
De ce doresc aşa de tare amvonul? -fraţii pocăiţi.
Desigur, partea cea mai mare îl caută, fiindcă sunt plătiţi.

Pe vremea mea, predicatori lucrau prin fabrici, pe câmpii,
Dar prin biserici pe atuncea, erau mai multe bucurii.
N-am vrut să scriu aceste versuri, dar într-un vis s-a arătat
Cum rând pe rând în Casa Sfântă, cei credincioşi s-au adunat.

În faţa lor era amvonul, în semicerc, înalt, frumos,
Iar împrejur stăteau păstorii, dar toţi cu feţele în jos.
Se rezemau cu toţi de masă, de-amvonul cel strălucitor,
Dar nu cu faţa, ci cu dosul, cu spatele către popor.

Erau vre-o şase mi se pare, nu-s sigur, nu i-am numărat,
Şi aşteptau să vină rândul, desigur, pentru predicat.
Vedeam pe faţa lor durere, privirea nu le strălucea.
Căci necredinţa, îndoiala, şi-aceasta e o boală grea.

Să-ţi vină rândul la o lună, sau poate încă mai târziu...
S-aştepţi atâta cu răbdare, când toţi predicator te ştiu...
Ce presupune deci slujirea? întâi şi-ntâi să fii chemat
Şi uns de Domnul cu putere, un lucru binecuvântat.

Astfel vei ajuta pe alţii, prin sfătuirea ce le-o dai,
Iar prin trăirea ta în Domnul, vei moşteni cerescul Rai.
Nimic din lume nu te lege, nici slavă mare, şi nici tron,
Desprinde-te şi de dorinţa de-a stăpâni peste amvon.

Amvonul nu-i al tău, măi frate, cum deseori te-ai exprimat:
"La-amvonul meu nu urcă nimeni, doar dacă eu l-am invitat!"
Când eşti stăpânul peste turmă, şi nu eşti slugă, vai, e rău!
Când zici: "la mine-n adunare", - tu nu eşti rob lui Dumnezeu.

Să nu loveşti în oi cu bâta, toiagu-i pentru lupii răi,
Cu nuieluşa bunătăţii, tu să conduci frumoşii miei.
Nu fi om rău, nu da mânie, cu răutate nu vorbi.
Tu dă la oameni bucurie, din dragostea din veşnicii.

Eu ştiu că va stârni mânie, la cei "mai mari", dar nu la toţi,
Această severă poezie, vorbind de-amvon şi de preoţi.
E scris să nu "grăieşti" mai marii, să nu-i vorbeşti nicicând de rău,
Când stau în frunte la oştire cu frica cea de Dumnezeu.

Dar când loveşte fără milă în fratele care-i smerit,
Ştiţi, Pavel nu i-a zis-părinte-, ci: "tu perete văruit!"
Repet: nu-i rău să fii cu râvnă, să urci în faţă cât mai des,
Dar trebuie să recunoască acei din jur, că eşti ales.

Nu doar că unchiul tău e popă şi tatăl tău e secretar,
Alegerea e dovedită, când tu eşti însoţit de har.
De fapt, leproşii n-aveau voie să stea în tabără, cu-ai lor,
Căci lepra, boala urâcioasă, se răspândeşte în popor.

Când ne rugăm pentru bolnavii ce-s duşi de-al încercării val,
Să ne rugăm şi pentru-aceia ce-s orbi, bolnavi spiritual.
Să ne rugăm şi tu şi eu, să cerem de la Dumnezeu,
S-alunge duhu-nălţător, de-a fi stăpân peste popor.

Căci vameş, e mai bine, frate, în tot ce faci, în tot ce spui,
Când ne rugăm, să fim iertaţi de bunătatea Domnului.
Isus n-avea pe-acest pământ nici catedrală, nici amvon,
Deşi era Preot în veac, şi Rege, însă fără tron.

Deşi pe tron, cu Heruvimi, El sta la dreapta, în palat,
În lume a venit umil, şi pildă tuturor ne-a dat.
Isus pe lac avea amvonul, corabia L-a sprijinit,
În zori, când celor de pe ţărm, Cuvântul vieţii le-a vestit.

În altă zi, vorbea din munte, şi glasul până-n văi s-a dus,
Şi-n cimitir, când la-nviat pe Lazăr, Mesia, Isus.
Pe Golgota, El pronunţă acele şapte vorbe mari,
Amvonul Lui atunci era: la mijoc, între doi tâlhari.

În zori de zi, când a-nviat, grădina era locul sfânt,
De-acolo El ne-a predicat acelaşi minunat Cuvânt.
Şi iată-L, iarăşi va veni, şi orice ochi îl va vedea,
Şi vai! atunci când va vorbi, pământul se va clătina.

La tronul alb, Slăvitul Rege, sau Marele Judecător,
Va ţine cel mai lung preludiu, amvonul Lui va fi pe nor.
Şi vai, ce plânset, ce căinţă, oricine nu s-a pocăit,
Îşi va purta a lui osândă, în veci de veci, fără sfârşit.

Vei mai avea atunci curajul să spui: "în adunarea mea
Când toţi cu faţa aplecată, înaintea Domnului vor sta.
Cu-adevărat, atunci oricine se va smeri pân' la pământ,
Şi toţi vor tremura de groază, de glasul Domnului Cel Sfânt.

Cei răi îşi vor primi sentinţa, şi vai ce groază, ce coşmar,
Pământul a respins credinţa, şi mântuirea dată-n dar.
De-aceea Domnul le va zice, să plece toţi cei blestemaţi,
Căci n-au venit la pocăinţă, să fie binecuvântaţi.

Uimiţi vor fi şi slujitorii altarelor cu zei turnaţi,
Când vor intra şi ei cu toţii, în rândul celor blestemaţi.
Toţi iubitorii de amvoane, nevindecaţi de boala lor,
Nu eu sunt cel ce dă verdictul, căci Domnul e Judecător.

Mai bine hai să cerem milă, o vindecare pe deplin,
Să schimbe Domnul orice stare, din rău, în binele divin.
Să fim şi noi cu-aceia care, Hristos pe nume-i va chema,
Să treacă toţi de partea dreaptă, căci s-a sfârşit durerea grea.

Dar pân-atunci veniţi la-amvoane, prin închisori şi prin spital,
Să ducem vestea mântuirii, la cei purtaţi de-al morţii val.
Să-ntindem un pahar cu apă, la însetat, la cel trudit,
Căci prin credinţă şi prin fapte, acei aleşi au biruit.

"Când Te-am văzut?"- îi zise norul- "Când pe săraci i-aţi ajutat!"
Le-a dat răspuns Mântuitorul, la sfinţii care L-au urmat.
"Păziţi credinţa pân'la capăt, şi pentru ea să vă luptaţi!"
Ne scrie unul din apostoli, să fim creştini adevăraţi.

Nu vă luptaţi după amvoane, să cuceriţi, să dominaţi,
Isus ne-a zis că pocăinţa, e drumul către ceruri, fraţi.
Desigur, sunt mai multe daruri, să cânţi, să predici la popor,
Să fii prooroc, să fii apostol, e-un dar să fii predicator.

Dar nu prin daruri se ajunge la ţinta care-am fost chemaţi,
În daruri noi avem doar puntea, sau podul ca să trecem, fraţi.
Poţi ca să cânţi o viaţă-ntreagă, să predicăm, să proorocim,
Amvonul nu ne duce-n slavă, doar dacă noi ne pocăim.

Nu titlul, funcţia purtată, ne duce frate-n Paradis,
Căci pocăinţa ne-a fost dată, acest Cuvânt Isus l-a zis.
Dar pocăinţa-i tot mai rară, căci foarte mulţi şi-au lepădat
Această haină minunată, în care Domnul ne-a-mbrăcat.

Sunt tot mai rari neprihăniţii şi oamenii evlavioşi,
Căci pocăinţa cea modernă i-a-nvins pe unii credincioşi.
Isus chemă la pocăinţă pe oameni, de la început,
Cu-acest cuvânt, cu-această veste, El predica şi-a început.

Acei setoşi după amvoane, vor sta mereu neîmpliniţi,
Căci Domnul potoleşte setea la fraţii care-s pocăiţi.
Leproşii, vameşii, stricaţii, ce-au părăsit a lor păcat
Şi stau în umilinţă sfântă, vor sta cu Domnul în palat.

Amin