DATORNICII

Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

Şi pe când stăteau la masă oaspeţii cei invitaţi,
O femeie din cetate, se strecoară printre fraţi;
Cu privirea ei smerită, şi cu lacrimi pe obraz,
Ea se aşeză pe vatră, apăsată de necaz.

Stând aproape, lângă Domnul, ea cu lacrimi îi stropea
Ale Lui picioare sfinte, şi cu părul le ştergea.
Sigur, nu e de mirare, dacă la lumină stai,
Vezi prezentul, vezi trecutul, vezi câte păcate ai.

De aceea plâng creştinii şi stau cu genunchii jos,
Ei se roagă şi aşteaptă graţierea lui Hristos.
Pentru unii e ruşine, Simon tare supărat
Când văzu această scenă, pe Isus l-a judecat.

Ştiţi ce s-a gândit în sine fariseul ispitit?
Că Isus n-ar fi prorocul despre care s-a vorbit.
"Dacă El ar fi Acela cu privire luminoasă,
Ar şti că femeia-aceasta e o mare păcătoasă!

Dar aşa, în neştiinţă, Îl scuzăm, dar nu e El
Cel pe care îl aşteaptă neamul nostru Israel"!
Domnul îi citise gândul, şi i-a zis cu glas duios:
"Simone, -îi zise Domnul, -vreau să-ţi spun ceva frumos..."

"Spune Doamne, "-îi răspunse fariseul prefăcut, -
Şi priveau cu toţi mesenii, şi cu toţii au tăcut...
"La un cămătar odată, doi datornici au venit,
Ca să ceară să-mprumute banii care le-au lipsit.

Şi le-a dat la fiecare: unuia cincizeci de lei,
Iar la celălalt, cinci sute, făr' a mai vorbi cu ei.
Dar la vremea hotărâtă, cămătarul i-a chemat:
"Hei datornici, daţi-mi banii care i-aţi împrumutat!"

Dar de unde bani? ...sărmanii!, ce-au avut, toţi i-au stricat...
Şi cerându-i îndurare, cămătarul i-a iertat.
L-a iertat şi pe acela ce i-a dat cincizeci de lei,
Şi pe-acela cu cinci sute, renunţând la banii săi.

"Sunteţi liberi, fără vină"! -cămătarul i-a iertat,
Şi plecând cei doi spre casă, tare s-au mai bucurat!
Acum iată întrebarea: Simone, răspunde clar,
Care l-a iubit mai tare din cei doi, pe cămătar?"

"Sigur, cel ce datorase cele cinci sute de lei,
Şi-a iubit mai mult stăpânul, care s-a-ndurat de ei."
"Bine-ai judecat, Simone, este-ntocmai cum ai spus'
Ăsta este adevărul! l-a încurajat Isus.

Dar ascultă-Mă o clipă, aceşti doi, eşti tu şi ea,
Tu ai datoria mică, ea-i cu datoria grea.
Dar păcatele ei multe, în iubire le-a-ngropat,
Lacrimile spală totul, cine plânge, e iertat.

După legea strămoşească, tu trebuia să Mă primeşti
Cu iubire mult mai mare, şi mai mult să te smereşti.
Nu Mi-ai dat nici sărutare, tălpile nu Mi-ai spălat,
Nu M-ai uns cu untdelemnul cel ales şi parfumat,

Dimpotrivă, dus de gânduri, foarte rău M-ai osândit:
Că nu ştiu cine-i aceasta care a păcătuit.
Vina ei a fost iertată, fiindcă ea s-a pocăit,
Când s-a aşezat pe vatră, când a plâns şi s-a căit.

Înţelegi care-i secretul? în iubire eşti iertat
De întreaga datorie, de trecutul tău pătat."
Nu-i destul să dai o masă la popor, la invitaţi,
Dacă nu-L iubim pe Domnul, nu vom fi nicicând iertaţi.

Dacă nu vom plânge vina şi păcatul cel murdar,
Nu ne iartă datoria Minunatul Cămătar.
Dacă nu vom sta pe vatră cu smerenie plecaţi,
De a noastră datorie nu vom fi nicicând iertaţi.

Fraţi, surori, priviţi femeia care-a plâns şi-a stăruit,
Până când Mântuitorul i-a iertat tot ce-a greşit.
Ea s-a dus eliberată de a sale datorii,
Binecuvântând pe Domnul, Dumnezeul celor vii.

Fariseii se mirară, dar tot reci priveau la El,
La Isus, Mântuitorul, Regele lui Israel.
Dar tu?-care-asculţi poemul despre vechiul fariseu, -
Care este-a ta părere? care este gândul tău?

Osândeşti tu cu privirea pe acei ce stăruiesc?
Care strigă către Domnul, şi în alte limbi vorbesc,
Te-ndoieşti de-a Lui lucrare arătată pe pământ,
În popor, în adunare, când lucrează Duhul Sfânt?

Dacă da, Simon ţi-e frate, frate rece, fără har,
Domnul iartă datoria, când iubim pe Cămătar.
Şi ce-ai vrea mai mult pe lume? nu-i nimica mai presus
Ca iertarea de păcate ÎN NUMELE LUI ISUS!

Şi ce-ai vrea sărmană soră? ce ai vrea mai mult să ştii?
Decât că Isus te iartă de a tale datorii!
Dacă vreţi eliberare, pe deplin să fim iertaţi,
Dragostea e cea mai mare dintre daruri, iubiţi fraţi!

Numai dragostea ne scapă de a noastre datorii,
Dacă-L vom iubi pe Domnul, dacă Lui îi vom sluji.
Pune capăt soră, frate, la tot ce e necurat,
Şi să cerem de la Domnul, darul cel mai minunat.

Învăţaţi de la femeie, dar nici Simon nu e rău,
El l-a invitat pe Domnul, l-a chemat în cortul său.
La-nceput cu judecată, dar la urmă s-a smerit,
După predica frumoasă credem că s-a pocăit.

Dacă dai şi tu o cină, sau un prânz, cum ţi-ai propus,
Cheamă-L nu uita, să vină printre oaspeţi, pe Isus.
El va transforma serbarea în nespuse bucurii,
Binecuvântând mâncarea, şi cu drag o va-nmulţi.

Şi la-ntoarcerea spre casă, fraţii-aceia adunaţi,
Vor fi plini de bucurie, vor fi binecuvântaţi.
Fraţi, surori, chemaţi pe Domnul la a voastre prăznuiri,
Căci prezenţa Lui aduce numai pace, fericiri.

Nu alegeţi musafirii, dacă vin şi păcătoşi
Spune-ţi-le să se-ntoarcă, să devină credincioşi.
Să nu-i alungaţi afară, să-i primiţi, şi să-i iertaţi,
Să iubim aşa ca Domnul, şi pe-aceia vinovaţi.

Dacă vrei să dai o masă, Domnul ne-a mai învăţat
Cheamă ciungii şi ologii, şi pe-acei săraci din sat,
Nu chema doar fariseii, când o masă vrei să dai,
Căci şi ei ţi-o vor întoarce, şi răsplată n-o să ai.

Nu chema doar pe aceia care vin cu sacii plini,
Cheamă văduva, orfanii, cheamă-i pe acei străini,
Şi în schimbul dăruirii, Domnul îţi va înmulţi,
Tot ce dai cu bucurie, sus în cer le vei găsi.

Fapte fac şi păcătoşii, şi păgânii se cinstesc,
Dar aleşii, credincioşii, la săraci le dăruiesc.
Dar atenţie, măi frate, în ascuns, nu trâmbiţa,
Dacă ne lăudăm, răsplata am pierdut-o, nu uita!

Unii L-au chemat pe Domnul să-I arate cine-s ei,
Dar Isus Mântuitorul, i-a mustrat pe farisei.
Nu-i chema pe fraţi să vină, ca să vadă-al tău palat
Căci mândria e cădere, lauda e tot păcat.

Cum să-ţi zic, Simon leprosul, multe gânduri l-au pătruns,
Dar femeia păcătoasă, ea a plâns şi-a fost de-ajuns.
Nu-i nevoie să dai tauri, nici berbecii junghiaţi,
Tu te poartă cu iubire cu aceia invitaţi.

Fraţii însă când se-adună, mai glumesc, mai clevetesc,
Răutatea nu e bună, dragostea e rod ceresc.
E nevoie şi de lacrimi, dar şi păr mai lung, surori,
Căci Cuvântul vă învaţă să purtaţi învelitori.

Sigur, la aceea masă cu aleşii farisei,
Când L-au invitat pe Domnul, au mai fost alte femei,
Dar Cuvântul sfânt ne spune că doar una s-a smerit,
Celelalte, ştie Domnul dacă s-au mai pocăit.

Cu Isus să stai la masă, şi să fii năpăsător?!
Dacă eşti aşa sărmane, vei rămâne-n veci dator.
Tu te vei trudi degeaba să duci soarele-n palat,
Câtă vreme gândul negru inima ţi-a-ntunecat.

Dă deoparte paravanul, dă deoparte gândul rău,
Căci lumina mântuirii vine de la Dumnezeu.
Scoate-ţi bârna din privire, omule nefericit,
Ca să poţi să scoţi şi paiul de la cel ce ţi-a greşit.

Nu-L mai judeca pe Domnul că pe alţii i-a iertat,
Vezi-ţi de a ta rugină, scapă-te de-al tău păcat.
Vezi-ţi tu de datoria care trebuie s-o plăteşti,
Cămătarul nu te iartă dacă nu te pocăieşti.

Căci de pleci aşa din lume, cu păcatul ce l-ai strâns,
Locul tău va fi afară, în durere şi în plâns.
Plângi acuma ca femeia, nu îţi pară lucru greu,
Să primim cu toţi iertare astăzi, de la Dumnezeu.

Judecata nu e bună, nici mândria, fraţi, surori,
Dacă judeci, niciodată nu te urci, ci te cobori.
Eli judecă pe Ana când a-ntârziat pe vatră,
Ea stătea la rugăciune, el zicea că este beată.

Doamne, cât e de departe gândul nostru de al Tău!
Fraţi, surori, să cerem gânduri sfinte de la Dumnezeu!
Să ne pună El pecetea, să gândim ca şi Isus,
Nu la cele trecătoare, ci la tainele de sus.

Şi aşa pe înserate, toţi mesenii au plecat,
Cei mai mulţi de datorie, de păcate, n-au scăpat.
Deşi L-au văzut pe Domnul, deşi Domnul le-a vorbit,
Neamul cel de altădată a rămas tot împietrit.

Iată s-a sfârşit poemul; vom zice cu toţi: Amin!
Vei striga tu: Doamne, vino astăzi în al meu cămin!
Am atâta datorie, iartă-mă, nu mă lovi,
Vreau să fiu şi eu cu Tine, când cu slavă vei veni!

Amin