Împăratul roşu şi împăratul verde


Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

Când eram în România, în sistemul ateist,
Ne temeam de "omul roşu", de vestitul anticrist
Forţa care dominase peste-ntregul Răsărit,
Care prigonea poporul credincios şi liniştit.

Pentru "împăratul roşu"-forţa cea conducătoare-
Ca în Babilonul antic îi dădeau cu toţi onoare.
De la Moscova la Praga, de la Sofia la Berlin,
Bucureştiul, Budapesta, îl considerau divin.


"Omul roşu, împăratul care-n sine s-a-ncrezut,
Şi se înălţa într-una, dar la urmă a căzut.
Când mi-aduc mai bine-aminte cum fanfarele-i cântau,
Ofiţerii şi soldaţii, şi cu toţi îl preamăreau.

Toată floarea, tot alaiul Răsăritului întins,
Îl măreau pe anticristul ce părea că-i neînvins.
Şi cravata şi opinca, toţi îi aduceau onorul,
Şi credeau că ateismul le aduce viitorul.

Frica i-a făcut să creadă împotriva firii lor,
Ei s-au lepădat de Domnul Dumnezeul tuturor.
Numai să le meargă bine, numai să ajungă sus,
Ei batjocoreau creştinii şi pe Regele Isus.

Generali cu stele-n frunte, universitari vestiţi,
Toţi decanii, toţi ateii, toţi erau pe-atunci uniţi.
Nu putea să fie nimeni brigadier la tractorişti,
Fără de carnetul roşu, -semnul celor ateişti-.

Chiar şi cei de la altare au făcut şi ei înscris
Cu păgânii, cu ateii, acel josnic compromis.
Şi aşa cu "brâul roşu"peste hainele de in,
A trecut pe la amvoane şi ateul zis "creştin".

Mâna roşie atee, s-a amestecat în toate,
N-au scăpat nici pocăiţii de acele mari păcate.
Trebuiau să dea rapoarte, sau înscrise sau verbal,
Episcopii să se-nchine la-mputernicit, la Baal.

Bieţii preşedinţi de culte, pe mai marele ateu
Trebuiau ca să-l respecte ca pe însuşi Dumnezeu.
Dar cu toate-acestea Domnul, ca pe vremea lui Ilie,
Avea credincioşi mulţime, plini de har şi bucurie.


Unii au plătit cu viaţa, prin Siberia deportaţi,
Alţii au murit în temniţi, credincioşi adevăraţi.
Ideologia cruntă sânge a vărsat într-una,
Dar cei credincioşi primi-vor de la Dumnezeu cununa.

Unii, -după cum se vede, -o luară peste ape,
De atei, de "omul roşu", oarecumva să se scape.
Dar balaurul cel roşu, care-n lupte nu prea pierde,
Aici şi-a schimbat culoarea, el e "împăratul verde".

Căci dolarul ca un şarpe înfăşoară milioane,
Vai de mine ce verdeaţă e pe-aici pe la amvoane!
Până şi românii noştri se îmbracă-n străveziu,
Banii le-a adus în suflet un adevărat pustiu.

Şi mă rog de-aici din vale, ca şi Moise în pustie,
Să nu cad în marea luptă biruit de lăcomie.
Ce putere, ce atracţii, au aceste verzi hârtii!
Goana după bani e cursă, oricât de creştin ai fi.

Îţi vor mistui gândirea încontinuu frământat,
Cei zgârciţi, -tot să primească-niciodată n-au de dat.
Unii-ar prefera să piardă mai degrabă-a lor credinţă,
Decât să nu corespundă calculul după dorinţă.

Ca şi pe drogaţi îi poartă gustul nemaipomenit,
Dacă nu câştigă bietul, e bolnav, e otrăvit.
Mult mai mult ca ateismul, acest nemilos vrăjmaş,
Îi cuprinde, îi atrage, pe cei neatenţi slujbaşi.

Pe la fiecare casă trece acest "împărat":
"Ia mai numără odată să vezi cât ai câştigat!"
Noaptea li se pare lungă, bieţii nu mai pot dormi,
Şi încep să calculeze: cât ar da... cât ar primi!???

Mai o casă, încă una, mai o holdă, mai un loc,
Bogăţia se adună, însă numai pentru foc.
Căci aicea e rugina, molia şi hoţii răi,
Dincolo, în veşnicie, puneţi frate banii tăi!

Dacă vrei să ai comoară, dacă vrei să fii bogat,
Puneţi pâinea ta pe ape, dă din tot ce-ai câştigat!
Dacă Dumnezeu îţi cere să dai tot, să fii sărac,
Nu mai sta la îndoială, tu cămilă treci prin ac!

Duhurile de zgârcire îţi vor spune: "să nu dai!"
Dar Isus cu răsplătirea te aşteaptă sus în Rai.
Nu lăsa să te conducă banii tăi spre iad în jos,
Foloseşte-i pentru slava şi lucrarea Lui Hristos.

Nu te închina la idol, la acest Mamon pictat,
Căci Isus e împăratul Veşnic şi Adevărat.
Poţi să ai chiar milioane de hârtii, cu mari valori,
Numai Dumnezeu te face să trăieşti mai sus de nori.

Dumnezeu ne dă putere să-i învingem, să-i strivim,
Şi pe "împăratul roşu, şi pe "verdele sublim".
Banul să ne fie slugă, nu de bani să fim robiţi,
Căci e vai de-aşa credinţă şi de-asemeni pocăiţi.

După cum şi Pavel scrie: "E mai bine ca să dai!"
Cine dă mereu, şi-adună o comoară sus în Rai.
Nici aceasta nu e bine să fii cerşetor creşin,
Să te-ntorci în România având buzunarul plin.

După câte ni se spune, n-au prea fost din cei săraci,
Ci din cei cu "brâul roşu", şi cu bogăţii în saci.
Biruiţi şi-n estul lumii, biruiţi şi la apus,
Şi cu toate-acestea, uite-i, se pretind ai Lui Isus.

Vremuri mari şi vremuri grele, cine-i oare mântuit?
Cartea Sfântă ne răspunde: Numai cine-i pocăit!

Amin