LA POMUL VIEŢII

Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

Aş vrea să stau puţin de vorbă cu voi copii, cu voi copii,
Căci voi sunteţi frumoşi şi veseli, cu zâmbete şi bucurii.
Eram şi eu copil odată, şi mă jucam cu iezi, cu miei,
Şi alergam pe câmp, pe dealuri, şi alergam şi eu ca ei.

Era frumos în satul nostru cu oameni simpli, cu ţărani,
Pe uliţi nu era lumină, prin case foarte mulţi sărmani.
N-aveam nici apă şi nici pâine, aşa ca alţii din belşug,
Mergeam cu carul şi cu boii pe câmpuri la arat, la plug.

Părinţii mei mergeau cu turma, erau păstori, erau săraci,
De multe ori mergeam pe dealuri să pasc ale satului vaci.
Pe la amiaz, lângă fântână, le aduceam la adăpat,
Să facă lapte şi smântână, când vacile au rumegat.

Şi câte alte pe atuncea, căutam căpşune prin păduri,
Şi urmăream prin cuiburi puii, ai unor păsări mici şi suri.
Mă întorceam pe înserate cu fraţii mei, cu turma-n sat,
De multe ori până la piele eram tot uzi, căci ne-a plouat.

Dădeam târcoale câteodată pe la vecinii mei din sat,
Şi din grădinile cu fructe, e ruşinos, dar am furat.
Pe-atuncea fraţii şi părinţii, pe cel mai mic, desigur eu,
Să-şi stâmpere a lor mânie, dădeau cu pumnii-n capul meu.

Dar ce să faci, răbdarea-i bună, căci doar aşa te cuminţeşti
Când treci prin lipsuri şi necazuri, dacă le rabzi, le biruieşti.
Nu ştiam de Domnul, de credinţă, eram sălbatic într-un fel,
Aşa ca toţi din satul nostru, crescut pe câmpuri ca un miel.

E drept, trecu odată popa, precum era un obicei,
"Pomana porcului", pe-atuncea, să-nchine cu părinţii mei.
Eu aşteptam că poate, cumva, "părintele" ne va vorbi
Din cartea ce purta o cruce, cum n-au văzut prea mulţi copii.

Dar aşteptarea-mi fu degeaba, căci popa s-a cam îmbătat,
Şi el, şi tata, împreună se apucară la cântat...
Dar nu din Psalmi, din Cartea Sfântă, mi-aduc aminte foarte clar,
El a cântat cântări din lume, aprins de vinul din pahar.

Vorbea de Barbu Lăutaru, de cântăreţii din ţimbal,
De-orchestra zisă "ciocârlia", ce cânta-n crâşme, un scandal.
Vedeţi, ce sameni, aia creşte, de-ar fi cântat, de-ar fi vorbit
De David, de Isus, de Domnul, era mai sfânt, mai potrivit.

Şi-atâtea amintiri ciudate, nu-i timp nici loc să vi le-nşir,
Mi s-a-ntâmplat ca într-o noapte să trec pe lângă cimitir.
Era nespus de întuneric, şi frica tare m-a-ncercat
Când am văzut un monstru mare, ce se mişca împiedicat.

Se tot mişca în salturi parcă, şi lanţul răsuna ciudat,
Credeam că e "năluca nopţii", dar când mă uit, un cal din sat.
Acele piedici agăţate deasupra de a lui copite,
Era un fel de-a ţine caii pe locuri mai îngăduite.

Şi uite-aşa, cu amintirea, lăsa-i şi sat, şi-acei ţărani,
Când am crescut şi eu mai mare, pornii la lucru pentru bani.
Pe şantiere, în oraşe, cu vagabonzi m-am întâlnit,
Dar nu trecuse multă vreme şi le-am lăsat, m-am pocăit.

Isus mi-a zis că mă iubeşte, când m-a chemat, iubiţi copii,
Nu voi uita cât sunt pe lume, aceea minunată zi.
Când am luat botezu-n apă, şi Duhul Sfânt Isus mi-a dat,
Şi m-a trimis să spun la alţii, căci El ne iartă de păcat.

Şi tot mergând prin multe sate, am întâlnit aţâţi copii,
Şi le-am vorbit cu drag de Domnul, prin versuri şi prin melodii.
Le-am spus că Domnul ne iubeşte, şi ne aşteaptă, cum ne-a spus,
În ceruri, unde El domneşte, Acel Mântuitor Isus.

Şi am chemat atunci copii, să vadă ce n-au mai văzut,
De fapt nu eu, ci Domnul nostru ni le-a făcut de cunoscut.
Iubiţi copii, veniţi o clipă, să trecem tot mai sus, mai sus,
Şi să vedeţi ce ne aşteaptă în Ţara Domnului Isus.

Şi s-au încolonat în rânduri copiii sfinţi, cu dor nespus,
Ca să cunoască şi să vadă împărăţia Lui Isus.
Şi cum suiau din văi de tină, din neagra noapte, din abis,
Înspre cetatea de lumină, o poartă mare s-a deschis...

Căci porţile strălucitoare în zidul falnic de iaspis,
Erau cereşti mărgăritare cu frumuseţi de nedescris.
Şi exclamară toţi copii: "Vai ce frumos! Vai ce frumos!"
Iar îngerul cel sfânt le spuse: "Aceasta-i Ţara lui Hristos"!

Şi tot intrând pe poarta mare, copii care au sosit,
Pe străzi de aur, fără seamăn, chiar cu Isus s-au întâlnit.
"Acesta-I DOMNUL, dragi fetiţe, şi dragi copii, cum vi s-a spus,
Voi i-aţi cântat cântări şi versuri, vedeţi, Acesta e Isus!"

Şi plin de dragoste şi pace, Domnul Isus i-a salutat:
"Bine-aţi venit copii acasă, în locul binecuvântat!"
Şi mângâindu-le obrazul, din pleoape lacrima le-a şters,
La toţi copii, la toţi fraţii, ce-n urma Lui cu drag au mers.

Şi tot mergând pe străzi de aur, în jur zburau necontenit
Mulţimi de îngeri şi de stele, şi le ziceau: "Bine-aţi venit!
Aceasta-i ţara fericirii, Ierusalimul nou de sus,
Împodobit ca o mireasă, căci Mirele e chiar Isus!"

Şi cum mergeau în zbor 'nainte, iar alţii pe alei, la pas,
Din înălţimea nevisată, a răsunat un tainic glas.
Şi s-a oprit pe loc convoiul cu milioane de copii,
Nemaiputând să mai străbată, acele sfinte bucurii...

Şi i-a cuprins pe toţi mirarea, de-atâtea frumuseţi de vis
Cum n-ai să poţi să vezi niciunde, ca sus în cer, un Paradis.
Şi cum priveau miraţi, zăriră, la mari distanţe, printre flori,
Un stâlp din flăcări de lumină, cu zeci şi sute de culori.

În adierile plăcute a vântului, se tot mişca,
N-au mai văzut nicicând copii, vre-o strălucire ca a sa.
Şi toţi cu glasuri fericite, au exclamat: "Vai ce frumos!"
Părea un arbore cu ramuri, un pom înalt şi luminos.

Voiau cu toţi să afle taina acelei sfinte străluciri,
Atunci Mântuitorul nostru le-a luminat a lor priviri,
Şi le-a vorbit din Cartea Sfântă, din Biblia de pe pământ,
În care-i scris de Pomul Vieţii, din Paradisul nou şi sfânt.

"Acesta este Pomul Vieţii, a cărui roade strălucesc,
A cărui frunze niciodată nu cad din el, nu vestejesc!"
Şi s-au văzut mai multe roade pe ramuri pline, până sus,
Cu fructe binecuvântate, în Pomul Domnului Isus.

"Putem gusta?"-strigară fraţii, acei de pe pământ veniţi, -
"Desigur!-Domnul le răspunse-, puteţi mânca cât voi doriţi!"
Şi s-au apropiat copii şi-au rupt, şi-n urmă au gustat,
"Ce bunătate, vai, ce gusturi e Pomul Vieţii!", au strigat.

"Şi iată-vă de-acuma veşnici, în veci de veci voi veţi trăi!
Căci aţi mâncat din Pomul Vieţii, din Rai, şi nu veţi mai muri!"
Apoi prin mijlocul grădinii, Mântuitorul i-a chemat,
Să-şi amintească toţi creştinii, de-un alt cuvânt adevărat:

În urma biruinţei noastre, Cuvântul ne-a făgăduit,
Că vom mânca din mana-ascunsă, din Rai, ce ni s-a pregătit.
Şi iată-i într-o altă parte, trecând de cel dintâi popas,
În frumuseţile grădinii, se auzi acelaşi glas:

"Aici e mana cea ascunsă, păstrată pentru voi, copii,
Nu-i băutură, nici mâncare, ci veşnicile bucurii!"
Gustând din mana cea ascunsă, simţeai că trebuie să zbori,
Să cânţi, să strigi în veci: "OSANA!" cu îngerii nemuritori.

Şi tot mergând cu Domnu-n frunte, acei neprihăniţi copii,
În faţă apăru un munte, cel mai înalt din veşnicii:
"E Stânca veacurilor sfinte, E Dumnezeul nevăzut!
E Tatăl, Dumnezeul Slavei, prin care toate s-au făcut!"

El locuieşte în lumină, şi nu te poţi apropia,
Doar cei cu inima curată, în marea zi îl vor vedea.
Din Domnul, Slava frumuseţii, din Stânca cea din veşnicii,
Curgeau izvoarele vieţii, acele sfinte ape vii.

Căci de sub tron, de la-nălţime, din taina veşnicei lumini,
Curgea la vale Râul Vieţii, prin zeci şi sute de grădini.
Şi s-a făcut în cer tăcere, căci însuşi Dumnezeu vorbi,
Acel ce-i dragoste deplină, i-a-mbrăţişat pe-ai Lui copii,

Şi Ie-a adus la toţi aminte, ce Tatăl ne-a făgăduit,
În Cartea scrisă de Isaia, acel verset ce s-a rostit:
"Chiar dacă mama cea plăcută îşi uită copilaşii ei,
Eu nu vă uit, -le zise Domul-, nicicând, nicicând, aleşii Mei!

De-acea v-am adus Acasă, şi v-am salvat prin Fiul Meu!"
Căci noi suntem păziţi în lume, de braţele Lui Dumnezeu.
Şi s-au plecat cu toţi copii la un semnal cu faţa-n jos,
Lăudând pe Tatăl şi pe Fiul, şi Duhul Slavei glorios.

Şi s-au plecat cu ei deodată, mulţimi de îngeri lăudând,
Pe-al nostru Dumnezeu şi Tată, şi-L preamăreau cu toţi cântând.
Părea că-i vuietul de ape, când zboară tunetul din nor,
Aşa cântau cu toţi: "OSANA!" al Domnului ales popor.

Iubiţi copii, vedeţi ce-nseamnă să fii aicea credincios,
Să rabzi ocara şi dispreţul, să nu te lepezi de Hristos.
Şi începu mărturisirea: Isus în cer i-a prezentat,
Pe toţi copii şi părinţii, Părintelui adevărat:

"Acesta-i Iosif, uite, Tată, acesta-i micul Samuel,
Aceştia trei sunt curajoşii şi prietenii lui Daniel,
Aceasta-i fata cea cuminte, ce-a stat în casa lui Naaman,
Aceştia-s tinerii pustiei, ce-au mers în ţara Canaan,

Acesta-i cel cu pâini şi peşte, care-n pustie a venit,
Când M-am rugat, o Sfinte Tată, când pâinile le-ai înmulţit,
Acesta-i tânărul prin care, pe Pavel Tu l-ai izbăvit,
Când toţi iudeii cu blesteme, să-l nimicească s-au pornit...

Şi îngerii priveau la faţa Acelui ce e mai presus,
Şi cum se face prezentarea, vorbind de noi, Domnul Isus.
Veniră-apoi în şir martirii, ce pentru Domnul au murit,
Şi-acei bolnavi ce-au stat pe paturi, şi-au tot răbdat, şi n-au cârtit.

Veniră-apoi mulţimea mare, părinţii cu ai lor copii,
Din văi de chinuri şi durere, în veşnicile bucurii.
Orfani şi văduve sărmane, la faţa Tatălui priveau,
Căci prin dureri şi mari necazuri, la Dumnezeu cu toţi strigau.

Şi-apostolii, şi toţi păstorii ce-n lucrul sfânt s-au ostenit,
Şi toată adunarea sfântă, în cer, la Domnul au venit.
Şi începu în cer răsplata: cununi pe frunte li s-au pus,
Şi-atâta sfântă strălucire, la toţi urmaşii lui Isus.

Şi-au regretat adânc toţi fraţii, când au văzut ce au primit,
Că n-au lucrat mai mult, mai bine, în lucrul sfânt cât au trăit.
Căci nu se pot alături pune a noastre chinuri de un ceas,
Cu răsplătirea veşniciei, când Domnul ne va duce-Acas'.

De-acea, hai copii la lucru! să scoatem spini, să punem grâu!
Să punem pomi să crească falnici, ca pomii cei de lângă râu!
Să adunăm şi oi pierdute, să facem tot ce El ne-a spus,
Căci timpul trece, vremea zboară, şi vine în curând Isus!

Ne pare rău de-acele fete, şi-acei copii ce-s răzvrătiţi,
Chiar dacă vin la adunare, ei sunt ca cei nepocăiţi.
Ei umblă, ştiţi voi, cu păcate, şi-s tare neascultători,
Ne pare rău nespus de tare, de-aceste fete şi feciori.

Mântuitorul ne arată, că e şi-un loc îngrozitor,
Drept răsplătire, sau pedeapsă, la omul neascultător.
Aveţi şi fraţi şi surioare, ce râd de voi, copii iubiţi,
Să ne rugăm şi pentru-aceştia, căci ei nu-s încă pocăiţi.

Gândiţi-vă căci ei vor arde în chin, în nesfârşitul foc,
Isus îi cheamă ca să vină, căci sus în cer mai este loc.
Să facem tot ce e posibil să-i cucerim, să-i câştigăm,
Pentru părinţi şi fraţii noştri, copii cu toţi să ne rugăm.

Amin